Spațiul dedicat fotografiei contemporane din Cluj, coordonat cu dăruire de artista Irina Dumitrescu Măgurean, este mic, claustrant, aproape înghesuit. Nu pare deloc întâmplător că poartă denumirea de Camera. Mergând pe strada veche, pietruită, printre un șir de case cu un singur nivel, te întâmpină vitrina mic imobil transformat în ”cub alb”. Aici, sensul tehnologic, asociat dispozitivului fotografic (camera de fotografiat) se suprapune pe cel extras din procesul tehnologic al producției imaginii fotografice analogice (cameră obscură/ de developare) și pe cadrul instituțional în care fotografia, în forma sa finală, este privită (o cameră transformată în spațiu expozițional). Din stradă, acest spațiu poate fi ușor asociat cu un fost atelier fotografic. Însă, cu ocazia expoziției lui Andrei Mateescu, intitulată „Grade de Expunere”, ferestrele mari ale fațadei, care ar trebui să asigure vizibilitate asupra întregului interior dintr-o privire, să facă accesibilă expoziția chiar și trecătorului grăbit sau flaneur-ului, capabil să transforme plimbarea într-un snapshot înregistrat retinal și stocat în memoria personală, sunt, de această dată, obturate cu o pastă albă. După înserat, aceasta pare a emite către stradă o lumină difuză, roșiatică, generată de lumina filtrată cromatic din interior. Pentru a putea vedea expoziția trebuie, așadar, să intri – să accepți invitația curatorială de a parcurge și nu doar de a privi, o invitație materializată, paradoxal, printr-un prim dispozitiv de obturare.

Interiorul este derutant. Andrei Mateescu inversează relația dintre interior și exterior, dintre spațiul urban și cel privat, precum și dintre distanță și proximitate, dintre privirea panoramică ce baleiază suprafețele spațiului public, și cea atentă la detalii, specifică spațiului domestic. Înăuntru, te întâmpină meșe utilizate de obicei pe schele pentru protecția împotriva prafului, dar și pentru afișarea reclamelor care acoperă deseori fațadele arhitecturii brutaliste a cartierelor de locuit din majoritatea orașelor post-socialiste. Acestea camuflează doi dintre pereți, servind drept fundal pentru două cutii luminoase interactive; totodată, meșa devine un dispozitiv optic care, din nou, filtrează și camuflează imaginea centrală, supradimensionată, expusă frontal. Asemeni picturii pointiliste, sau a unui fragment supradimensionat dintr-o imagine digitală de slabă rezoluție, imaginea expusă devine lizibilă, clară doar atunci când încerci să o documentezi – privită, așadar, prin intermediul unui alt dispozitiv fotografic. La rândul lor, cutiile luminoase, dotate cu senzori de prezență, se activează în proximitatea privitorului, solicitând prezența sa corporală în fața imaginii și evidențiind astfel o experiență fenomenologică. Instalația fotografică astfel rezultată transformă experiența distrasă a privirii spațiului urban într-o experiență condensată, specifică mai curând unui experiment optic, în care prezența noastră corporală într-un anumit spațiu și modul în care privim realitatea exterioară devin indisociabile. Senzația că publicul expoziției este involuntar transformat în subiectul unui experiment optic, în care spațiul expozițional devine nu doar o reconstrucție fragmentară a spațiului urban, ci și o alegorie a camerei de developare, este întărită de faptul că lumina utilizată în spațiu este filtrată cromatic, la fel ca cea roșiatică utilizată pentru a lumina una dintre cutiile luminoase expuse.

Această strategie de prezentare, în care imaginea pare a trebui reconstruită pentru privirea fotografică (documentară, fotojurnalistică), mai curând decât pentru cea dezorientată a privitorului in situ, marchează limpede interesul analitic al lui Andrei Mateescu pentru vocabularul și procesul fotografic în detrimentul utilizării imaginii fotografice ca amprentă necodificată a realității. Dimensiunea documentară a imaginilor captate există, marcând din punct de vedere sociologic sau antropologic un moment specific în istoric al societății românești, în care procesul de reabilitare termică a fațadelor nu doar că alterează peisajul urban, ci și experiența locuirii. Însă această dimensiune documentară refuză să rămână o simplă reprezentare, să fie asociată unui simplu peisaj (urban), să se expună, așadar, pasiv privirii curioase a trecătorului aflat în căutarea unor subiecte exotice. Ea devine la rândul său materie primă pentru o analiză conceptuală a privirii situate, realizată cu instrumentele specifice mediului și aparatului fotografic.

Mai precis, „Grade de expunere” nu doar că extinde spațial vocabularul fotografiei analogice în relație cu cea digitală, dar și materializează prin transpoziție procese tehnice implicate în producția imaginii. Această materializare a unor elemente extrase din procesul de producție al imaginii prin intermediul unor procedee care amintesc de tehnica sampling-ului permite privitorului să reflecteze asupra tipurilor de privire pe care fotografia ca mediu artistic le provoacă și actualizează. Inversarea relațiilor dintre fundal și figură, dintre interior și exterior, precum și utilizarea filtrelor – diverse mijloace de obturare parțială a câmpului vizual – constituie tehnici artistice recurente în practica sa fotografică recentă. Fie că este vorba despre folii subțiri de plastic semitransparent care acoperă imaginea și se ridică parțial mișcate de aer, fie că este vorba despre meșe, despre filtre de hârtie colorată aplicate corpurilor de iluminat sau pur și simplu despre lumini care se aprind în interiorul cutiilor luminoase doar în prezența privitorului, filtrele descriu un univers al privirii obturate. Iar acest tip de privire devine în această expoziție un subiect central al investigației fotografice. Într-un registru teoretic, filtrele utilizate de Mateescu materializează metafora voalului (și a voalării) – un concept ambivalent care, în tradiția deconstrucției lui Jacques Derrida, deopotrivă ascunde și revelează. Astfel, proiectul ridică întrebări fundamentale cu privire la modul în care vedem – adică lecturăm și cunoaștem – ceea ce ni se oferă privirii.

Prin aceste artificii, fotografiile lui Andrei Mateescu tind să se sustragă paradigmei reprezentării. De altfel, chiar și la nivelul subiectului imaginilor fotografice expuse, spațiul urban post-socialist constituie mai curând un pretext pentru a analiza experiența privirii în relație cu cea a locuirii. În imaginile expuse, inversarea raporturilor dintre interior și exterior continuă prin destabilizarea relației dintre spațiul locuit și cel nelocuit, precum și dintre virtual și cel real. Din exterior, ferestrele iluminate, pătrate luminoase care se decupează de după schelele acoperite de meșe, sunt singurele mărci ale prezenței vieții în spațiile altminteri reci, complet acaparate de beton. De pe trotuar, ele devin la rândul lor pixeli într-un univers artificial, adormit, în care granițele dintre experiența virtuală, filtrată de ecranele digitale și cea trăită real în universul urban se estompează. Imaginile nocturne rezultate, artificializate prin virare cromatică, caracterizate prin solitudine, sunt totodată profund atmosferice.

Dincolo de aceste filtre, întregul proiect gravitează în jurul ferestrei, care deopotrivă permite privirea în exteriorul spațiului domestic și obturează privirea indiscretă, intruzivă a trecătorilor. Nu se poate analiza fereastra în imaginile lui Mateescu fără a evoca relația ei intimă cu noțiunile de cadru, ramă și de încadrare – fundamentală atât compozițional, cât și semantic. În cadrele teoriei albertiene, bunăoară, fereastra în pictură apare ca o punere în abis, o oglindire a tabloului însuși, privit ca fereastră deschisă către lume. În vocabularul culturii digitale, fereastra este un portal mediat de ecran. Între acestea, fotografia lui Andrei Mateescu joacă un rol intermediar: ferestrele apartamentelor anonime, obturate de meșe și re-iluminate prin cutii luminoase, devin reprezentări în abis ale cadrului produs de vizorului aparatului fotografic.

Cu mijloace relativ simple, „Grade de expunere” conturează, așadar, în mod inteligent nu doar un spațiu intim și imersiv, specific instalației fotografice, ci și un spațiu conceptual, analitic, care interoghează nu doar spațiul urban post-socialist, ci și nivelurile ontologice ale realității. Expoziția marchează astfel un jalon în parcursul unui artist deja matur, care stăpânește bine instrumentele practicii fotografice și le utilizează în mod convingător pentru a genera reflecții existențiale discrete, încărcate de o sensibilitate acută, atmosferică, ce răzbate în final, prin densitatea angrenajelor conceptuale și a unui discurs puternic intelectualizat.