Ce imagine de sine avem în secolul XXI? Cum este influențată aceasta de diversele trenduri și provocări care se răspândesc pe rețelele de socializare? În ce mod reproduce acest mediu idealurile de frumusețe discriminatorii și rolurile de gen stereotipice ale patriarhatului, prezente de secole? Ce instrumente, posibilități și spații sigure avem pentru a iniția și transmite dialoguri constructive despre teme precum autonomia corpului feminin, identitatea queer sau moartea? Astfel de întrebări ne pot fi sugerate de lucrările provocatoare ale expoziției de grup „DAMAGED GOODS”, care poate fi vizitată până pe 16 mai 2026 la Galeria Contemporană de Artă META Spațiu din Timișoara.
Opera artistei vieneze Eva Maria Schartmüller, intitulată Lost Authenticity (Autenticitate pierdută, 2018), abordează fenomenologia percepției sociale asupra corpului feminin printr-o alegere cutremurătoare a temei și a mediului de exprimare. Unul dintre elementele compoziției este o fotografie alb-negru care înfățișează un craniu feminin chel și care intră în dialog cu instalația din păr împâslit. Navigând la granița dintre prezență și absență, între percepția vizuală și cea tactilă a realității, lucrarea prezintă părul uman ca simbol al autoexprimării, al autoidentificării, ca o prelungire a personalității. În același timp, ea subliniază modul în care gestul de a fi deposedat de acesta poate deveni un instrument de opresiune, stigmatizare și dezumanizare. Compoziția reflectă nu doar metodele inumane aplicate în închisori și lagărele de concentrare, ci și criza de identitate generată de chelie cauzată de boală. Având în vedere că normele patriarhale de frumusețe și privirea masculină (male gaze), legitimată și validată de sistem, asociază feminitatea, frumusețea și „atractivitatea” cu părul îngrijit și lung, acest aspect este prezent în mod amplificat în cazul femeilor bolnave. Întrucât, spre deosebire de bărbați, pe lângă suferința fizică, ele trebuie să se confrunte și cu sentimentul de rușine și cu teroarea psihică provocate de umilințele la care sunt supuse.
Creația artistei de origine sârbă Emilia Jagica, intitulată Our body (Corpul nostru, 2018), abordează problema pusă în discuție și de Schartmüller printr-o analogie puternică între atitudinea sistemului față de corpul feminin și cel animal. Realizată în tehnica colajului, lucrarea oferă, prin modul său de reprezentare grotesc și suprarealist, o imagine dureros de familiară a tendințelor de exploatare, obiectificare și dezumanizare ale societății capitaliste, consumeriste și patriarhale față de corpul feminin. În majoritatea scenelor, personajele sunt prezentate într-o stare „prelucrată”, lipsite de piele, ceea ce accentuează și mai mult statutul de produs, de marfă, care rezonează cu conceptul expoziției. De asemenea, mi-a evocat atmosfera romanului distopic al lui Margaret Atwood, Femeia comestibilă (The Edible Woman, 1969), care este o critică socială scrisă cu un umor sarcastic la adresa culturii consumiste și a rolurilor de gen. Nici creația lui Jagica nu renunță la instrumentele satirei socioculturale. Aceasta se reflectă cel mai bine în reprezentarea acelei femei care, balansându-se pe picioare de stârc care ies din umbra ei, încearcă să-și mențină corpul în limitele imaginii considerate ideale de privirea bărbaților.
Opera lui Adrian Oncu, intitulată Adriana Diamond (2026), subliniază, de asemenea, efectele toxice, exploatatoare și restrictive ale „privirii masculine” asupra exprimării de sine și a identității. Compoziția, care creează o tranziție între mediul fotografiei și cel al instalației, o reprezintă pe artista aceea liberă, autentică și sigură pe sine pe care a descoperit-o în copilărie, probând hainele mamei sale, și care „se poate elibera” exclusiv în timpul spectacolelor sale drag. Această sclavie emoțională și fizică este simbolizată de grilajele metalice care separă fotografia de lumea exterioară. De asemenea, ele simbolizează viziunea stereotipică, discriminatorie și schematică a societății patriarhale, care acceptă identitatea de gen cisgender, binară, precum și orientarea sexuală heteronormativă ca singurul mod de viață valabil, încercând să reducă la tăcere și să împingă în invizibilitate membrii comunității queer. Această creație explorează vulnerabilitatea și puterea corpului, suferința și rezistența, durerea și frumusețea acestuia, tratat din ce în ce mai mult ca un produs în secolul XXI. Totodată, compoziția se revoltă într-un mod sensibilizator împotriva etichetării și categorizării, luptând pentru o lume mai incluzivă, mai solidară și mai deschisă.
În mod similar, numeroși alți artiști din cadrul expoziției își integrează propriul corp în discursul creativ, abordând probleme și fenomene sociale importante prin intermediul acestui proces de autoreprezentare. Un exemplu îl constituie fotografia lui Alex Mirutziu intitulată Denied (Respins, 2024), care explorează motivul îngerului căzut din mai multe perspective. Opera poartă simbolistica dublă a figurilor lui Icar și Lucifer, făcând, astfel, referire atât la modelele din Grecia antică, cât și la idealul de frumusețe renascentist. Creația deconstruiește și reconstruiește, în spiritul esteticii fragmentării, imaginea corpului idealizat, iar acest gest poate fi observat în detaliile sculpturale care evocă idealul masculin închipuit de Michelangelo Buonarroti sau de Leonardo da Vinci. În plus, imaginea codifică dinamismul performance-ului în mediul static al fotografiei, creând senzația că ar surprinde momentul imediat de după cădere.
Opera lui Josépha Blanchet, intitulată L’attente (Așteptare, 2017), materializează experiențele personale și peisajele interioare ale artistei într-o formă fizică. Fotografia, care rezonează cu stilul de viață hikikomori[1], provenit din cultura japoneză și din ce în ce mai răspândit, comemorează perioada în care Blanchet s-a mutat din Franța în România. Astfel, creația simbolizează izolarea emoțională, culturală și lingvistică a artistei, singurătatea și vulnerabilitatea ei. Ea s-a retras, însă, nu în apartamentul ei, ci în singurătatea liniștitoare și eliberatoare a naturii, cu care, reunindu-se, a reușit să se regăsească pe sine. Acest proces este simbolizat de părțile corpului acoperite de mușchi și de picăturile de rouă. Modul expresiv de reprezentare al fotografiei ne duce cu gândul, de asemenea, la conceptul memento mori[2]. Scheletul care se vede prin pielea lui Blanchet este prezentat dintr-o perspectivă care destigmatizează fenomenele efemerității și ale descompunerii fizice, ca parte a unui proces natural, încercând, astfel, să elimine tabuurile care înconjoară tema. Abordarea artistei ne îndreaptă atenția către frumusețea care decurge din dualitatea, din coexistența vieții și a morții.
Instalația video a Marinei Oprea, intitulată Deposition (Depunere, 2026), explorează, de asemenea, relația dintre spațiul uman și cel non-uman. Lucrarea din seria Metamorphic Unit ilustrează, prin simbolistica dublă a dezvăluirii și a îngropării, modul în care peisajul și imaginea acestuia din memoria colectivă se modelează și se reinterpretează reciproc. Racoșul de Jos, care servește drept locație pentru videoclip și care este format din Lacul de Smarald, Vulcanul Stins și Coloanele de Bazalt, se află încă sub influența geogenezei, astfel încât creația trasează o paralelă între schimbările geologice ale mediului fizic și metamorfoza psihologică interioară a individului. Totodată, multipla semnificație a titlului joacă un rol interesant în interpretarea acestor sensuri, întrucât depunere poate însemna atât sedimentarea, adică procesul natural de acumulare a sedimentelor, cât și desublimarea, care în termodinamică înseamnă trecerea directă a unei substanțe din stare gazoasă în stare solidă. În plus, poate simboliza amprentele activităților antropogene pozitive și negative, pe care le lăsăm în urmă ca moștenire transgenerațională asemănătoare unor capsule ale timpului. Cu toate acestea, lucrarea încorporează și dinamica perechii de cuvinte deposition–reposition, reprezentând schimbarea punctului de vedere între timpul subiectiv și cel obiectiv, între timpul uman și cel geologic. Iar senzația de îndepărtare a perspectivei realizată de Alexandru Mihai Gheorghe accentuează și mai mult acest aspect.
Videoclipul intitulat Schnittst (2025) al artistei Guadalupe Aldrete, de origine mexicană și stabilită la Viena, explorează rolul de transmitere a mesajelor și potențialul narativ al corpurilor umane și non-umane, la granița dintre fragmentare și continuitate, între trecut și prezent. Potrivit declarației sale, „în contextul expoziției « DAMAGED GOODS », abordez deteriorarea nu ca pe ceva ce trebuie reparat sau ascuns, ci ca pe o stare care păstrează amintiri”.[3] [Tradus de autor.] Filmul care poate fi vizionat în cadrul expoziției exprimă această viziune prin dialogul dintre spațiul geografic, fizicalitatea umană și materialele naturale și artificiale din mediul nostru, care pot fi, astfel, interpretate ca purtătoare simbolice ale amprentelor traumei, opresiunii, exploatării și căutării sentimentului de acasă a poporului mexican. În același timp, opera ne face să conștientizăm modul în care tăcerea impusă devine tăcerea mândră a rezistenței, comemorând puterea, luptele și solidaritatea unei comunități. Aldrete numește această stare imersivă „peisaj performativ” („performative landscape”), creată cu ajutorul unor instrumente transdisciplinare, întrucât mediul invocat și pus în mișcare participă ca protagonist activ la povestirea moștenirii culturale bogate și complexe a artistei.
În spațiul expozițional se regăsesc și lucrări care ne decentralizează poziția de victime pe care o ocupăm în societatea capitalistă și care scot în evidență tratamentul crud și nedrept pe care îl aplicăm naturii și celorlalte specii. Un exemplu de acest fel este instalația lui Cosmin Haiaș, intitulată Mother (Mamă, 2019), care, prin imaginea apăsătoare a pielii unei scroafe, ne determină să ne schimbăm perspectiva sau, cel puțin, încearcă să o nuanțeze. Ne arată, de fapt, că ceea ce noi considerăm adesea doar un produs de pe piața cărnii a fost o ființă vie și sensibilă, care a lăsat în urmă o familie. În plus, creația se pronunță împotriva metodelor brutale ale abatoarelor și industriei de prelucrare și propune formarea unor obiceiuri de consum mai conștiente, deoarece, prin deciziile noastre, contribuim și noi la reproducerea acestor proceduri inumane.
Opera artistei milaneze Chiara Campanile, intitulată Anatomy (Anatomie, 2022), explorează structura corpului uman prin dialogul intermediar dintre verbalitate și vizualitate, între poezia contemporană și desenul digital. Compoziția îmbină într-un mod captivant expresivitatea artistică și curiozitatea științifică. Versurile îmi amintesc de lirica obiectivă a uneia dintre cele mai influente poete maghiare ale secolului XX, Ágnes Nemes Nagy, în care, de asemenea, s-a pus un accent puternic pe interacțiunea dintre intuiția poetică și abordarea științifică demistificatoare: „Trebuie să-nveţi acea durată, / unde cristalul deja fumegă, / şi pomul pluteşte-n negură, / precum corpul în amintire”. (Nemes Nagy, 1967, trad. András Bandi)[4]. Viziunea artistică a lui Campanile se caracterizează, de asemenea, prin sinteza dintre elementele magice și cele raționale, precum și dintre perspectiva cosmică și cea profană: „Alegeri microscopice. / Un sistem exponențial / în care deciziile / se produc în mod autonom”. [Tradus de autor.][5]
Sistemul simbolic complex al picturii And What If My Fly Would Be a Foreign Planet (Și ce dacă musca mea ar fi o planetă străină, 2026) a artistei Mirela Cerbu, originară din Arad, leagă planuri temporale și dimensiuni spațiale îndepărtate. Musca, care devine personajul central al operei atât din punct de vedere vizual, cât și conceptual, asigură dinamica duală a vieții și a morții, a schimbării și a permanenței. Pe de o parte, insecta poate face referire la rolul pe care îl joacă în procesul de descompunere a corpurilor umane și non-umane. Larvele sale provoacă, de fapt, metamorfoză la nivelul organismelor individuale, dar tocmai prin aceasta mențin stabilitatea ciclului naturii. Pe de altă parte, simbolul șarpelui, care apare lângă muscă, orientează interpretarea către un sens mistic și spiritual. Astfel, compoziția face o aluzie interesantă la povestea biblică a căderii în ispită, deoarece, în acest caz, animalul nu reprezintă răul metafizic sau o forță demonizată, ci, mai degrabă, trezirea la conștiință a speciei umane. În plus, ea permite să se facă o asociere cu Ouroboros, ființa mitică provenită din cultura egipteană și greacă antică, a cărei formă unește începutul și sfârșitul pe un plan cosmic. În plus, conceptul acestei creații îmi amintește de nuvela lui Arthur C. Clarke intitulată The Star (Steaua), care, la fel ca tabloul, îmbină dualitatea dintre naștere și distrugere, bucurie și doliu, prin confruntarea perspectivei științifice cu cea religioasă. Din punct de vedere ecocritic, lucrarea subliniază faptul că, adesea, chiar și în zilele noastre, sărbătorim dispariția unor ființe care par nesemnificative, în timp ce acestea, odată cu moartea lor, lasă în urmă un microunivers propriu.
Tabloul lui Sorin Scurtulescu, intitulat Irises I. (Iriși I., 2025) ilustrează, la rândul său, ciclicitatea vieții și a morții, precum și caracterul interschimbabil al locului și rolului nostru în lanțul trofic. Irisurile reprezintă un motiv recurent în operele artistului. Expoziția sa personală, intitulată „Bloom”, care a putut fi vizitată între 7 noiembrie 2024 și 26 ianuarie 2025 la META Spațiu, a deconstruit și a recreat, de asemenea, imaginea acestei flori, experimentând cu numeroase moduri de reprezentare, de la abstract la figurativ. Este fascinant să observăm cum creația se îmbogățește cu noi semnificații în acest context diferit, intrând în dialog cu viziunea celorlalte lucrări. Expoziția menționată a pus accentul pe studierea structurii plantei din perspectiva științelor naturale și pe ilustrarea diversității procedurilor de reprezentare, în timp ce, sub influența conceptului DAMAGED GOODS, compoziția lasă loc unei abordări mult mai poetice și filosofice. Ne duce cu gândul la Iris albicans, cunoscut sub numele de „irisul cimitirului” sau „irisul alb”, care este o specie tradițional plantată pe morminte, adesea numită și „irisul alb al drapelului”. Astfel, opera ne arată cum redăm ceva din noi înșine naturii exploatate, hrănind cu trupurile noastre florile care, poate, și-au încheiat viața mai devreme în vaza noastră, ca decor natural.
În comparație cu aceasta, o altă creație a Evei Maria Schartmüller, instalația intitulată I’m a real dirtbag (2022), reflectă într-o manieră (auto)ironică și critică față de sistem cultul sacrului/sacului și al fetişizării corpului, creat de societatea capitalistă și consumistă. Această mentalitate ne condiționează, de fapt, să privim corpul nostru ca pe un produs perfect, pe care trebuie să-l menținem într-o stare impecabilă din punct de vedere estetic, al sănătății și din orice altă perspectivă. Artista atrage, însă, atenția asupra faptului că aspectul nostru fizic, precum și întreaga noastră existență, fac parte mai degrabă dintr-un proces natural, la fel ca îmbătrânirea și moartea, față de care ar trebui să avem o atitudine de deschidere și acceptare, în loc de tabuizare și demonizare. De asemenea, această instalație în formă de tricou, realizată din saci compostabili, atrage atenția asupra tendințelor noastre de consum risipitoare și de acumulare, precum și asupra efectelor grave ale acestora față de mediu.
Așadar, lucrările din expoziție redau într-un mod extrem de captivant și flexibil procesele corpului uman și percepția socială asupra acestuia. Ele se schimbă, se dezvoltă, se descompun, se reconstruiesc, și fac toate acestea fără sentimentul de rușine și fără judecata care ne-au fost insuflate.
„DAMAGED GOODS (expoziție de grup)”, curatoriată de Mirela Stoeac-Vlăduți, a avut loc la META Spațiu, Timișoara, în perioada 19.03.2026 – 16.05.2026.
[1] Hikikomori (din japoneză, însemnând „a sta deoparte”, „a se retrage”) este un fenomen social caracterizat prin retragerea acută și izolarea totală a unui individ de societate, familie și prieteni, rămânând închis în propria cameră.
[2] Memento mori este o expresie latină care se traduce prin „amintește-ți că vei muri” sau „adu-ți aminte că ești muritor”. Aceasta nu este o invitație la disperare, ci un principiu filosofic și artistic străvechi, menit să ne reamintească inevitabilitatea morții, îndemnându-ne să prețuim viața, să fim umili și să trăim conștient, la maxim, fiecare clipă.
[3] “Within the context of « Damaged Goods », I approach damage not as something to be repaired or concealed, but as a condition that holds memory.”
[4] Nemes Nagy Ágnes: Fák. In: Napforduló, Editura Magvető, Budapesta, 1967.
[5] “Microscopic choices. / An exponential system / where decisions / happen autonomously.” (Campanile, 2022).
POSTAT DE
Yvett Toth
Yvett Toth s-a născut în Arad în 1999. A absolvit studiile de licență și masterat în limba și literatura maghiară și engleză la Facultatea de Litere a Universității Babeș–Bolyai din Cl...

Comentariile sunt închise.