Pentru Dragoș, Sandra, Jana, Catrinel

Urme de Blu-Tack deasupra caloriferului din dormitorul meu

Un prolog neliniștit

Plimbându-mă prin expoziția retrospectivă a Ioanei Nemeș, „All Times at Once”, de la MNAC București*, plimbându-mă nu doar din plăcere sau cu sentimentul uneori scrutător pe care îl ai când vizitezi o expoziție în timpul liber. Plimbându-mă, în schimb, și intervievând-o pe Sandra Demetrescu de la KILOBASE Bucharest, în calitate de co-curatoare a expoziției, plimbându-mă cu gândul la a scrie, bănuiala mea era că eseul meu va vorbi despre relația artistei cu arhivarea. Însă, când am ajuns acasă, mi-am schimbat repede perspectiva către ceva mai amplu – în schimb, articolul urma să trateze cercetarea artistică a Ioanei într-un mod mai cuprinzător. Mai exact, voiam să descriu practica ei ca pe o vrăjire a obiectelor și rutinelor cotidiene. Apoi, aflându-mă în mijlocul unei călătorii de cercetare doctorală în România, am adoptat o orientare mai auto-reflexivă. Am devenit conștientă, în spiritul cercetării feministe (post)calitative,[1] de poziția mea ca sociologă, în loc de critic de artă, în raport cu expozițiile, încercând mai degrabă să scriu-alături de artă decât despre ea. În loc să mă angajez doar cu domeniul artei, m-am întrebat ce fel de arome epistemice ar putea transforma anumite opere de artă, alături de anumite lucrări de sociologie, în critică socială. Și unde și cum arta și sociologia, fiecare ca mod propriu de critică socială, s-ar putea intersecta. Dacă aș putea face aluzie la aceste întrebări în eseul meu.

Cu siguranță, seria meticuloasă a Ioanei avea ceva de spus despre teme sociologice – care pot fi considerate critice – precum cuantificarea neoliberală a sinelui (Monthly Evaluations, 2004-2010), comodificarea (Expensive Fiasco, Cheap Success, 2010), condiția periferică (Letters to a Young Artist din seria menționată anterior) și exotizarea (Relics for the Afterfuture, 2008-2009). Și totuși, din nou, șirul de gânduri m-a dus pe altă cale. Reflectând iarăși asupra poziției mele, nu mă mai vedeam ca pe o cercetătoare rațională, ci ca pe o persoană crip, o persoană autistă cu traume complexe și cu un mod aproape superstițios de a mă raporta la practica Ioanei încă de când i-am descoperit opera în 2019. Dacă aș fi scris doar despre arhivare, despre cercetare artistică,  despre conexiunile dintre artă și sociologie, nu aș fi putut cuprinde dialogurile lungi și imaginare pe care le-am purtat cu arta ei. Abordările respective nu comunicau cu senzația stranie și obsedantă pe care o aveam, de a mă identifica cu ficțiunea cuiva pe care nu l-am întâlnit niciodată, cu tristețea profundă, și chiar sentimentul de paranoia, pe care moartea ei le-a stârnit în mine.

Călătoria mea de cercetare la București s-a încheiat și m-am întors la Londra, unde îmi petrec acum majoritatea zilelor. În dormitorul meu nici mic, nici mare, umbrit de copaci, situat la etajul superior al unui bloc de locuințe sociale, am agățat, folosind cel mai obișnuit tip de Blu-Tack, un poster de arhivă pe care Sandra mi l-a dăruit cu drag în timp ce vizitam expoziția. Acest poster ilustra o lucrare din seria Monthly Evaluations a Ioanei, o serie amplă în care artista își autoevalua fiecare zi în funcție de factori fizici, emoționali, intelectuali, financiari și de noroc. În cadrul seriei, sumei rezultate din factorii menționați mai sus – un minus net (-), un plus (+) sau zero (=) – i se atribuia o culoare, conform testului de culoare Lüscher din psihologia personalității, alături de un text succint. Din această arhivă catalogată cu grijă, Ioana a extras evaluări individuale, transformându-le în picturi murale sau obiecte tridimensionale.

Posterul meu, ce reproducea una dintre picturile ei murale, ambivalent realizată în două culori, avea inscripția: Dreams do dream us, don’t they? We are not the ones in control [Visele ne visează pe noi, nu-i așa? Nu noi suntem cei care dețin controlul]. Luni de zile, m-a obsedat acest citat; îl tot răscoleam în minte, în mod cumva primejdios, dar cu o anumită bucurie. Unde se află voința în acest aforism îndrăzneț? Rămâne în subiect dacă este cuprinsă de visele noastre, sau voința este cumva lipsită de subiect? Se evaporă subiectul, într-un mod empiric, în „particulele” mai mici care alcătuiesc (iluzia) minții conștiente? Sau subiectul, prin „al nostru/noi”, se sublimează într-o ființă colectivă? Prinsă între termene limită și alte circumstanțe personale, a trecut un an, iar acest eseu a rămas o simplă colecție de notițe disparate. Îmi părea peste puterile mele să-l scriu. Apoi, în mijlocul unui episod depresiv, am decis să agăț posterul cu susul în jos. Cred că voiam să simt, din nou, că am control asupra somnului meu. Dar, așa cum se întâmplă când refolosești Blu-Tack uscat, posterul a căzut pe podea aproape imediat, și abia atunci am putut să scriu aceste rânduri.

A cunoaște prin, alături de și cu durere: o răsucire către o „cripistemologie” negativă

Ce-ar fi dacă aș lua mai în serios gestul meu de a întoarce cu susul în jos posterul cu Dreams? Dacă l-aș transmuta într-o metodă de implicare care să se infiltreze în scris, să-mi însuflețească textul și să-mi ofere o senzație modestă de stăpânire asupra paginii. Poate că aș putea continua acest gest liniștitor pentru a da sens cuvintelor mele, răsucind nu un obiect, ci narațiunea cronologică a prologului. Aș putea atunci să încep cu propunerea sa finală, sugerată mai timid, de a îmbrățișa o relaționare teoretică-crip în raport cu arta.[2] Una care este strâns legată de perspectiva mea parțială, ca cineva care a gândit și, mai mult de atât, a simțit alături de practica Ioanei. Deja, prologul a devenit un spațiu volubil de exces emoțional, necontrolat, care se revarsă. Printre altele, am mărturisit că sunt pe spectrul autist, și astfel nu mai sunt în măsură să mă adresez cititorului din poziția Iluminată a unei persoane cunoscătoare în sens cartezian . Ți-am dezvăluit ție, cititorxule – cu detaliile patologizate și incapacitatea de a ascunde atribuite adesea persoanelor cu autism –, obsesiile mele, încercările circulare de a găsi o cale de ieșire din capcana gândurilor mele. Cu toate acestea, mă simt entuziasmată, în siguranță chiar, să mă cuibăresc în ceea ce ar putea fi atribuit, la nivel teoretic, unui câmp al cripistemologiilor negative.

Înainte de a reveni, sau de a merge mai departe, la percepția oferită de Monthly Evaluations, simt nevoia să prelungesc acest moment și să explic pe scurt ce înțeleg prin juxtapunerea termenilor menționați anterior: negativ / crip / epistemologii.[3] În primul rând, Merri Lisa Johnson și Robert McRuer, cercetători în domeniul studiilor critice asupra dizabilității, folosesc noțiunea de cripistemologie pentru a descrie moduri de cunoaștere construite în relație cu experiențele de non-abilitate fizică. Ei susțin urgența teoretică a cunoașterii crip într-o eră în care politica corporală a (diz)abilității – care determină cine are dreptul să trăiască și cine are dreptul să trăiască (sau nu) bine – definește criza globală contemporană.[4] Cripistemologia subliniază condițiile materiale de incertitudine care modelează viețile persoanelor cu dizabilități, promovând o modalitate de teoretizare care nu se distanțează de situațiile instabile conceptual.[5] În al doilea rând, noțiunea de negativitate crip, așa cum susține J. Logan Smilges:

…se referă, pe de o parte, la numeroasele sentimente negative cu care se confruntă destul de frecvent persoanele cu dizabilități, cu slăbiciune fizică sau cu o relație non-normativă între corp și minte: durere, vinovăție, rușine, jenă, epuizare, frică și furie, printre altele. Pe de altă parte, negativitatea „crip” descrie felul în care sunt resimțite aceste sentimente negative: profund, lent, cu lacrimi, cu crize, fără somn, cu gânduri suicidale, cu înfometare și multe alte moduri excesive și patologice caracteristice celor crip(Forrest 2020).[6]

Totodată, negativitatea crip a lui Smilges vine să completeze noțiunea deja teoretizată de negativitate queer, o concepție antisocială a identității queer în care se respinge logica asimilării într-un sistem heterosexist, logică ce există în cadrul politicii LGBT. În acest context, negativitatea crip este și mai sceptică față de accentul pus pe accesibilitate și recuperare în politica liberală privind dizabilitatea, posibilitatea ca aceasta să reintroducă un sistem abilist obligatoriu.[7] Dar, în timp ce negativitatea queer invocă o respingere totală a viitorului,[8] negativitatea crip reimaginează această structură temporală antisocială ca o pauză trecătoare de la optimismul în privința viitorului. Această pauză permite trăirea „decalajului dis/afectiv dintre durerea prezentului și speranța viitorului”.[9] În mod similar, pentru Johnson și McRuer, cunoștințele crip se formează întotdeauna relațional, mai ales între cunoașterea prin durere și cunoașterea prin „bucuria de a lucra cu și în jurul nevoilor”[10] celor dragi care suferă. Astfel, cunoașterea prin „pauza” cripistemologiei negative poate fi extrem de convivială cu emoții care sunt semnificate social fie ca negative sau pozitive.

Una peste alta, îmbinând aceste perspective teoretice crip despre negativitate și epistemologie care sunt vecine, aici, voi fi îngăduitoare cu întreruperile și abaterile mele în scris și mă voi lăsa ghidată de aceste pauze afectate – revenind cu convivialitate la Monthly Evaluations, mă las purtată de ceea ce nu-mi permite să scriu ce și cum cred adesea că ar trebui să scriu: liniar, pe un ton sobru, hotărât. Însă, mai mult de-atât, ca persoană care pare sănătoasă mintal și fizic, ale cărei diagnostice psihiatrice s-au încadrat întotdeauna pe un așa-zis spectru „de înaltă funcționalitate”, scriu cu o durere care este abia vizibilă, profund interiorizată și adesea marginală în propria-mi concepție de sine.

Apoi, mă bazez pe o a doua metodă pentru a avansa cu scrisul. Pentru a ajunge în marginile mele și a-mi îndrepta atenția către sentimentele negative crip, apelez la o practică de dans somatic care încurajează participanții să privească prin vederea periferică. Am practicat această metodă cu ocazia unei sesiuni de Embodied Theory Lab pe care coordonatoarea mea academică, Jana Melkumova-Reynolds, a organizat-o alături de coregrafa Elisabeth Motley. Sesiunea a încurajat relaționări mai somatice cu teoria: pe măsură ce mergeam, ne târam și ne mișcam alte părți ale corpului foarte încet, eram îndemnați să observăm încăperea și ceilalți participanți doar din colțul ochilor. Aici, aș vrea să transform această practică de mișcare revelatoare în gândire și comemorare – trasând perifericul în mine însămi, în cum îmi imaginez eu Monthly Evaluations. A lăsa deoparte felul în care am învățat să scriu devine un mod de a face vizibil prin, nu în ciuda disonanței cognitive, obsesiei, dereglării, anxietății. Răspunsurile mele corp-minte la practica de evaluare a Ioanei, posterul Dreams fiind doar un exemplu, sunt loci instabili care resituează modurile de a aborda seria.

Ce se ascunde într-un text, într-un semn, într-o culoare?

O (ultimă?) mărturisire: primele mele ciorne mi se par întotdeauna cam jenante și, din această cauză, am tendința să caut încurajare din partea prietenilor mei. De data aceasta, când i-am spus pe scurt lui Dragoș, prin e-mail, că doream să abordez practica Ioanei dintr-o perspectivă crip, el nu a vrut deloc să mă descurajeze, dar mi-a spus că e un unghi nișat. La bibliotecă și în comentariile din Google Doc, Catrinel a fost convinsă că ar trebui să merg mai departe cu această lucrare, chiar dacă nu am reușit să clarificăm pe deplin exact ce direcții trebuie aprofundate. Aceste două mici confirmări ale judecății mele cu privire la textul actual, conversații de altfel mai reticente, mi-au transmis că practica Ioanei nu emană o modalitate de cunoaștere crip. Dimpotrivă, cripistemologia este ceva care se ascunde în opera ei.

Pentru început, ideea unei cripistemologii ascunse în Monthly Evaluations extinde către artă ceea ce Johnson și McRuer susțin în legătură cu teoria contemporană. Ei afirmă că, în contextul global al actualei crize politice, cripistemologia e deja pretutindeni odată ce începi să o cauți, chiar și atunci când dizabilitatea nu este menționată în mod explicit. În articolul lor Cripistemologies, ei ilustrează asta referindu-se la lucrarea teoreticienei queer Eve Kosofsky Sedgwick, Epistemology of the Closet.[11] În mod deosebit, ei citează un paragraf în care Sedgwick descrie distincția dintre homosexualitate și heterosexualitate care a dominat gândirea vestică în secolul XX ca fiind ceva endemic, cronic și fracturat.[12] Într-o zi, eram la bibliotecă și nu știam de unde să încep, dar mă gândeam la caracterul fantomatic cu care limbajul teoretic utilizează boala și ruptura ca metafore – ca un rezervor care nu a fost încă supus criticii, un text care circulă fără intenție. Am început să parcurg documentul meu lung, plin de paragrafe și notițe. Privirea mi-a picat pe o Evaluare lunară pe care o copiasem și o lipisem dintr-un folder cu imagini trimis de Sandra și Dragoș.

Pe 13.06.2010, Ioana și-a descris ziua în negativ (-), fără a menționa un calcul bazat pe factori. A scris: We still need to master the aesthetics of disease, decaying bodies and death [Încă trebuie să stăpânim estetica bolii, a corpurilor în descompunere și a morții]. Am interpretat această evaluare ca una dintre puținele articulări explicite de încă-nu-dar-deja-aici a conceptului de crip în opera Ioanei. Aici mi s-a părut că se ascunde un indiciu, o aluzie la crip ca estetică alături de un proiect epistemologic al sentimentului negativ. Dar ce distinge atât de clar aceste domenii, estetica și epistemologia, încât să pară proiecte distincte? Instinctiv, mi-am reamintit de primele lucrări ale lui Michel Foucault: istoriile sale ale cunoașterii și, mai ales, modul în care, în epoca clasică, rațiunea și iraționalul au ajuns să se distingă discursiv – cum ordinea a devenit ordine, iar nebunia a devenit nebunie.[13]

Analizând rolul literaturii și al esteticii în scrierile timpurii ale lui Foucault, antropologul James Faubion susține că, pentru Foucault,[14] în relațiile diadice dintre ordine și nebunie din gândirea clasică – și, mai târziu, modernă –, orientarea literară către expresivitatea sentimentelor „a obligat literatura să împărtășească o parte din soarta nebuniei înseși”.[15] Să împărtășească o parte din marginalitatea nebuniei în raport cu cunoașterea. Astfel, estetica, înțeleasă în sensul mai etimologic al termenului grecesc antic aisthesis, adică ceea ce ține mai curând de simțire decât de frumusețe,[16] ajunge într-un impas, în conflict cu cunoașterea, de data aceasta în sensul modern al cuvântului.

Această tensiune dintre simțire și cunoaștere, suferință și raționalizare, bucurie și autocontrol se află, cred eu, în miezul crip ascuns în practica Monthly Evaluations. În primul rând, metoda de evaluare a Ioanei se inspiră din testul psihologic al culorilor al lui Max Lüscher, o tehnică de la mijlocul secolului XX pentru a discerne vulnerabilitățile psihologice ale unui pacient, folosită adesea ca instrument complementar pentru a eficientiza procesele de diagnosticare.[17] Seria se plasează astfel în vecinătatea metodelor de măsurare atât de caracteristice modului în care corpul a fost medicalizat în modernitate, unde ceea ce este patologic la individ se stabilește în raport cu un corp social mai larg.[18] Important este că Ioana nu a realizat doar evaluări individuale, ci și calendare lunare însoțite de grafice. Transformând auto-monitorizarea într-o practică performativă, dincolo de textualitate, aceste măsurători pot fi supuse privirii unui public mai larg. Aici se află dorința de a reglementa, chiar de a stăpâni, incertitudinea generată de parcurgerea vieții atunci când cineva simte că se abate de la standardele normative ale socialității. Cu toate acestea, așa cum a remarcat curatorul Marti Manen, tocmai stabilirea acestei grile de optimizare este ceea ce permite, în opera Ioanei, „sentimentelor brutale” să evadeze din încadrări.[19] Iar, pentru Manen, seamănă cu emoțiile generate de scrierile lui Kathy Acker.

Monthly Evaluations (iulie 2004)

Per ansamblu, pare să existe o legătură profundă între practica evaluativă a Ioanei și expresivitatea literară. În primele evaluări din 2004 se observă o imediatitate confesională. Acolo, micro-inserțiile de text pe blocuri de culoare pot fi ușor interpretate ca niște notițe de jurnal scrise în grabă, care marchează un eveniment al zilei, precum „a sandwich: READING SLEEPING READING”[un sandviș: CITIT DORMIT CITIT], „food intoxication and some socializing duties” [intoxicație alimentară și câteva obligații sociale] sau „lost in my own incapacity of understanding ANYTHING” [pierdută în propria mea neputință de a înțelege ORICE]. Mai târziu în serie, deși unele evaluări sunt mai complexe sintactic, totuși în forma lor aforistică persistă o instabilitate a semnului, o vulnerabilitate la fabulație și interpretare care face textele extrem de intersubiective — prin fragilitatea lor semiotică și fracturarea sensului liniar, ele se pot deschide către alte istorii de viață, către transferuri de ordin emoțional.

Aici, vreau să mă opresc din nou – când menționez transferurile emoționale, mă simt puțin stânjenită. În retrospectivă, fraza anterioară nu pare a fi doar o remarcă critică asupra funcției unei opere de artă. Nu, cu siguranță are legătură cu mine, și devin puțin paranoică că presupun prea multe în ceea ce privește experiențele altora. Departe de a fi o senzație neobișnuită atunci când scriu interpretativ, totuși, în acest caz, sentimentul de nesiguranță are o bază mai solidă, fapt care mă îndeamnă să dezvălui întâlnirea mea inițială cu opera Ioanei. Eram în 2019, la MNAC. Atunci, eram stagiară la revista Scena9 și lucram, împreună cu o altă colegă, la un articol scurt în care recomandam șapte lucrări de văzut în noua expoziție a colecției permanente a muzeului, intitulată Seeing History – 1947-2007. Iar acolo am zărit-o, diorama, una dintre puținele Evaluări lunare obiectuale. În interiorul dioramei se afla un decor alb-negru al unui cimitir cu o singură piatră funerară și textul (așa cum mi-l amintesc):„S-a tăiat cu un cuțit de bucătărie”. Această inscripție îmi revenea în minte cu intensitate variabilă. Recunoșteam cu rușine ceva din mine în acest peisaj, teamă de potențiala tragedie a unei morți provocate de mine însămi (oh, a dat-o din nou în bară, de data asta rău de tot). Doar că, de fapt, nu asta spunea lucrarea! Ani mai târziu, când am dat din nou de dioramă, tot la MNAC, în expoziția All Times at Once, mi-am dat seama de interpretarea mea greșită. În schimb, Evaluarea lunară spunea:

El a încercat să taie gâtul ei cu un cuțit de bucătărie.

M-a fascinat această amintire falsă: a declanșat o nouă înțelegere, născocită între realitățile diferite ale celor două texte. Astfel, am aflat că agresivitatea masculină era deja direcționată spre sine, că violența devenise autoreferențială în interiorul corpului, până în punctul de a identifica greșit, de a transforma o operă de artă reală într-o ficțiune. Poate că, atât din punct de vedere estetic, cât și epistemologic, integritatea mea internă ca persoană care „citește” o operă de artă nu este atât de relevantă; cu alte cuvinte, autoritatea mea asupra unui obiect nu contează. Contează întâlnirea cu sentimentele și experiențele negative ale celuilalt, modul în care aceasta generează noi cunoștințe despre sistemele de opresiune. Contează intersectarea drumurilor, „întâlnirea accidentală” în durere cu cealaltă.

Am început acest text cu așteptarea obișnuită că voi scrie așa cum o fac de obicei, în stilul analizei culturale. Treptat, a devenit evident că propria mea durere emoțională nu mă va lăsa. Prin intermediul cripistemologiei negative, am permis textului să se transforme în raport cu amintirile pline de emoție strâns legate de operele de artă pe care încercam cu disperare – și fără succes – să le încadrez în propria mea grilă. Gândind alături de Ioana, prin opera ei extrem de expresivă emoțional, am ajuns să recunosc un mod de a înțelege teoria care mi-a structurat gândirea, din care sentimentele fuseseră alungate din critică.

Partea II va urma.

* Ioana Nemeș (1979 – 2011) a fost o jucătoare de handbal devenită artistă. La vârsta de 21 de ani, după o accidentare gravă la genunchi, a început să studieze fotografia la Universitatea Națională de Arte din București, România. A avut numeroase expoziții la nivel internațional și a fost recunoscută ca una dintre cele mai importante artiste române ale generației sale. De-a lungul carierei sale, practica sa a oscilat între lucrări individuale și colaborative, acestea din urmă împreună cu colective precum KILOBASE București sau Apparatus 22. 

„All Times at Once” de la Muzeul Național de Artă Contemporană din România (MNAC) a fost o expoziție retrospectivă din 2025 dedicată activității artistice a Ioanei. Aceasta a reunit diferite serii de lucrări într-un parcurs ne-cronologic, ilustrând diversele etape ale evoluției artistice a Ioanei. Expoziția a fost curatoriată de membrii actuali ai colectivului curatorial KILOBASE București, Sandra Demetrescu și Dragoș Olea.

[1]Cercetarea postcalitativă descrie o ramură specifică a ştiinţelor sociale care urmăreşte să renunţe la o abordare umanistă a subiectului şi a relaţiilor sociale. A se vedea, de exemplu, Elizabeth St. Pierre, „Why Post Qualitative Inquiry?”, Qualitative Inquiry, 27(2), pp. 163-166, 2021.

[2]Termenul „crip” din teoria crip cuprinde „un spectru larg de dizabilități, ce include persoane care nu se încadrează ușor în categorii clare de dizabilitate”.

[3]Motley, Elisabeth, „Crip Aesthetics and a Choreographic Method of Leakiness”, Dance Chronicle, 47(1), 2024, p. 70.

[4]Johnson, Merri Lisa și Robert McRuer, „Cripistemologies: Introduction”, Journal of Literary & Cultural Disability Studies, 8(2), pp. 127-147, 2014.

[5]Ibid., p. 132.

[6]Smilges, Logan J., Crip Negativity, University of Minnesota Press, 2023.

[7]Ibid.

[8]A se vedea, de exemplu, cartea lui Lee Edelman No Future: Queer Theory and the Death Drive, Duke University Press, 2004.

[9]Smilges, Crip Negativity, p. 26.

[10]Johnson și McRuer, „Cripistemologies: Introduction”, p. 142.

[11]Ibid., p. 130.

[12]Ibid., p. 130.

[13]În prefața la Ordinea lucrurilor, Foucault scrie următoarele, referindu-se, mai întâi, la cartea sa anterioară, Nebunia și civilizația, și apoi la proiectul de față: „Istoria nebuniei ar fi istoria Celuilalt (…) în timp ce istoria ordinii impuse lucrurilor ar fi istoria Aceluiași”.

[14]Foucault, Michel, The Order of Things: An Archaeology of the Human Sciences, Routledge, 1970, p. xxiv.

[15]Faubion, James, „Introduction”, în Michel Foucault, Aesthetics, Method, and Epistemology, 1998, p. XX.  

[16]Ibid., p. XV.

[17]Scott, Ian, The Lüscher Color Test: The remarkable test that reveals personality through color, Random House, 1969, p. 18.

[18]A se vedea, de exemplu, Michel Foucault, The Birth of Biopolitics: Lectures at the Collège de France 1978-1978, Palgrave Macmillan, 2008; Davis, Lennard J., Enforcing Normalcy: Disability, Deafness, and the Body, Verso Books, 2014.

[19]Manen, Marti, „This Quality of the Real”, Ioana Nemeș Archive, 2025, p. 3.