Acum mulți ani, la începutul activității mele curatoriale, pierdut în hățișul demersului post-conceptual, al acelei estetici a inaccesibilității omniprezente, provenite dintr-un Rrose Sélavy prost înțeles și meditând la condiția epistemologică a artei, între regăsirea-alegere din mediul extern și acoperirea unei suprafețe cu o substanță, crezând că pierd tot mai mult din înțelegerea acestui al doilea ordin, am apelat la Cristian Dițoiu pentru o discuție informală. Acesta mă aștepta în atelierul său, cu o icoană a secolului al XVI-lea așezată pe șevalet, școală athonită, care urma să fie restaurată. «Spune-mi ce vezi?» Am invocat iconografie, școală, sintagmatic vs. iconicitate etc. «Nu, ce vezi tu este un călugăr al acelui secol, fără școală, poate trăind într-o peșteră, care a conceput o compoziție centrală folosind exclusiv culorile primare (roșu, albastru, galben).»

Câțiva ani mai târziu, când am discutat cu artistul despre posibilitatea unei expoziții ideale, acesta a menționat că și-ar dori ca textul care însoțește lucrările sale să nu fie narativ, «nu un eseu, ci un poem.» Cumva, lucrările se explică pe sine. Pentru că, așa cum o să vedem, caracteristica lor centrală rezidă în posibilitățile intrinseci ale formei alese de pictor de a se autogenera. Simptomatic, nu?, pentru condiția lumii actuale, tot mai mult simulată decât trăită.

Așadar, instalațiile picturale-abstracte ale lui Dițoiu funcționează printr-un algoritm vizual riguros, generativ, axat în formă pe raporturile de 1:1 și √2, iar în culoare pe generarea de infinite nuanțe plecând de la primare. Unitatea structurală de bază este pătratul-cuadratură al pânzei de 96×96 cm, în interiorul căruia pătratul-personaj, reprezentând 1/4 din suprafață, este apoi redus prin același raport în altul, retragându-se în unități direct proporționale. Prin rotirea lor pe cele patru laturi, pătratele își schimbă punctele de tangență, generând unghiuri variabile și poligoane secundare într-un veritabil velum (pentru a folosi terminologia lui Alberti) angular vectorial.

Cromatic, ansamblul se organizează printr-un permutator trivalent: lucrările sunt grupate în serii de câte trei pânze, astfel încât fiecare dintre primare are dreptul egal de ființare și desfășurare în secundare. În expoziția de la MNAC acestea sunt organizate în panouri multiple de trei, fiind întotdeauna legate prin culori neutre (alb, negru, gri). În dispunerea lor morfologică, se creează diagonale ascendente care poartă negrul material adăugat precis datorită calității sale de culoare grea, corporală, în timp ce în oglindă, diagonalele descendente conțin un alb gol-psihopomp, agravitațional.

Iluzia nu este oferită doar prin reprezentarea poligoanelor generative, ci și prin tactilitatea materiei picturale. Tratarea pare doar similară cu cea a unui Ad Reinhardt care încerca să scoată cât mai mult ulei din… culorile de ulei, căutând să obțină o calitate funciară de tactilitate prăfos-telurică. Aici, aceasta este doar o iluzie pe care Dițoiu o întreține prin virtuozitate tehnică. Pe pânza pregătită anterior cu gesso, adăugarea succesivă a între cinci și șapte straturi de culoare în ulei cu cuțitul duce la acea opacizare onctuasă în care strălucirea tipică mediumului, calitate căutată de majoritatea pictorilor, este anulată în proces. O dilemă la care revin adesea, artistul fiind cunoscut și pentru activitatea sa susținută de restaurator de pictură de șevalet, colaborator al unora dintre cele mai importante instituții muzeale publice și private, este cea în care spune că, dacă o lucrare a sa ar fi deteriorată, ar fi mult prea dificil de restaurat, chiar și de către el. Dificultatea decurge tocmai din folosirea unor nuanțe unice, imposibil de recreat, tonuri secundare și terțiare subtile, precum un verde-china-mentă ce apune în gură ca un soare târziu, alături de nuanțe vibrante și indecise de violet de mangan ori, poate, un oranj incandescent.

Pentru alegerea morfologică, trebuie să amintim că schimbările și problemele actualei lumi depășesc ceea ce instrumentele tradiționale ale reprezentării plastice ar putea pune pe tapet, ducând inevitabil spre abstractul regăsit în structurile profund analitice de chestionare a imediatului, statistice și probabilistice, a căror interfață este una diagramatică și abstract geometrizantă. Desenul, care în trecut era fundamentul prin care linia delimita figura de fundal, garantând integritatea continuă a formei, pierde funcția expresivă clasică [vezi Peter Osborne]. Linia, de-acum, în locul reprezentării mimetice, va prelua o funcție indicială, devenind un posibil vehicul de transmitere a informației, similar cu modul în care este ea folosită în sistemele de date.

În practica lui Cristian Dițoiu, desenul nu mai caută să reproducă forma-lume, aici vorbim de forma-culoare în care unghiul drept și primarele pot rezolva infinite soluții, asemenea funcționării unui sistem binar, booleean, care, prin doar două valori, ne poate simula lumea. Ce exemplu mai concret aș putea da, altul decât că aceste Ecleraje, în forma de schiță în care Dițoiu le gândește incipient, într-un caiet sunt întotdeauna monocrome, trasate în creion? Sau că, în prezentarea unei instalații modulare, parte a aceleiași serii, ca punct central în expoziția „RĂSUCIREA. 5 niveluri pentru edificarea Banatului Etern” (curatori Călin Dan și Celia Ghyka), fără a planifica a priori aranjamentul lor, artistul a aflat, calculând latura verticală ca împărțire la cea orizontală, că valoarea este de 3.14, iraționalul Π, adică raportul dintre circumferința oricărui cerc și diametrul său, constantă numerică a unui element cu care Dițoiu nu lucrează, dar care a fost generat automat de rigoarea algoritmului compozițional. De Mathematicis Neoplatonicis am putea spune, ori ca să apelăm la terminologia artistică a modernismului, un demers grefat pe premisele acelui grad 0 al picturii, dar dus la posibilitățile sale maxime.

Ca încheiere, revenind la discuția despre expoziția ideală imaginată de Cristian Dițoiu, pe lângă textul-poem, ea s-ar desfășura, negreșit, la Muzeul Pătratului, cunoscut oficial și ca Josef Albers Museum Quadrat din orașul Bottrop, muzeu care se remarcă prin arhitectura centrată pe faimoasa serie „Omagiu pătratului”.

Cristian Dițoiu. „Ecleraje” [Muzeul Național de Artă Contemporană, Sala de Marmură, București, 23.05–18.10.2026]. Curator: Călin Dan.