Moartea picturii, anunțată cu emfază încă din 1874 și aclamată repetitiv în modernism, post-podernism şi încă dezbătută în unele medii artistice devine o problemă de actualitate în noile geografii culturale capitaliste din Europa de Est. Intrument al propagandei comuniste, pictura este privită cu neîncredere de comunitatea artistică avidă de reformă a anilor ′90, mulţi pictori transformându-şi radical parcursul odată cu schimarea de regim. Întreg establishment-ul cultural românesc este atins de tranziţie, obligat să se reformeze sau măcar să-şi schimbe aparenţele.  Pictura intră în declin. Pe de altă parte continuă să se producă, expună şi istoricizeze masiv. „Regina artelor” a intrat în secolul XXI neschimbată la faţă, cu aceleaşi poetici desuete, aceleaşi naraţiuni prăfuite şi o adicţie bolnăvicioasă pentru trecut. A avut un boom în generaţia aşa-zis douămiistă, astăzi consacrată, apoi a devenit mimetic repetitivă. Pictura expusă în ultimii ani pe scena bucureşteană, aproape excusiv în spaţii comerciale, pare un obsesiv „neo”-orice stil occidental ale cărui resurse au fost demult epuizate, n-are nimic brand new după cum, pe bună dreptate remarca pictorul Adrian Ghenie: „am senzaţia că pictura astăzi se scaldă într-un manierism ciudat şi nu putem vorbi încă de o pictură radical nouă.”
În primii ani după schimbarea regimului politic, contextul local este aparent defavorabil picturii, în condițiile în care „urgențele politice ale momentului, nevoia de adaptare din mers la activisme anticomuniste și ideologii pro-capitaliste, concurența noilor media, toate păreau să invalideze definitiv capacitatea picturii de a spune ceva profund despre noua condiție umană și de a se adapta noii lumi apărute în România, ca peste tot în Europa de Est, din suprapunerea dificilă a unui tenace comunism virulent cu o nouă ferocitate liberală.”  Sufocată de propiile limite şi maniere, pictura românească intra în declin după revoluţia din 1989. Simultan creşte interesul pentru arta conceptuală şi noile media, mai puţin pătate de compromisurile impuse de dictaturile secolului XX. În acest context, dezbaterile occidentale despre „moartea picturii” devin tot mai relevante pentru spaţiul autohton.
Sfârşitul secolului XX care coincide cu începutul capitalismului neoliberal se remarcă printr-o puternică reconfigurare a valorilor contemporaneităţii în artă. Artistul român are aspiraţii universale, speră cu orice preţ validarea Vestului şi în acest scop alege să imite stiluri şi practici occidentale.  Pictura românească devine un imens burete care absoarbe orice idee cu potenţial de a deschide noi direcţii explorabile vizual. În acest moment tranzitoriu, în fapt un boom creativ, interesul pentru pictură scade până la generalizarea sentimentului de inutilitate, amintit simplu de galeristul clujean, fondatorul galeriei Plan B, Mihai Pop: „cine făcea pictură atunci era prost.”
Deceniul următor a destabilizat acest mit. S-a impus treptat, odată cu apariţia galeriilor private, un curent de gândire nou în pictură, în mare parte „importat” din Occident: realismul „capitalist” (Magda Cârneci) sau  „lifestyle” (Erwin Kessler). Câţiva tineri absolvenţi ai Universităţii Naţionale de Artă din Bucureşti încearcă să genereze un discurs vizual nou, capabil să „reabiliteze” statutul picturii. Raportat la scena universală, revoluţia picturii româneşti rămâne doar o transformare sintetică bazată pe a asimilarea şi reproducerea multor experimentelor occidentale: expresionismul abstract, Pop Art, Neo-Dada, CoBrA, Young British Artists,  foto- sau hiper-realism etc.
Generaţia douămiistă devine vizibilă cu ajutorul primelor galerii comerciale care se înființează în Bucureşti, după anul 2000. Odată cu ei se dezvoltă piaţa de artă, însă majoritatea acestor artişti termină facultatea fără posibilităţi reale de a expune această pictură diferită de manierele care supravieţuiau din ultimii ani ai comunismului pe scena locală. Sunt radicali, sunt avizi de nou şi schimbare. Mulţi dintre ei au semnat lucrări fascinante vizual, încărcate de emoţii şi poveste. Alţii au căutat răspunsuri la probleme de natură politică, filosofică sau istorică. Au adus o energie nouă pe scena contemporană, care a reuşit să revigoreze pictura. Ceea ce e interesant este că pictorii consacraţi ai acestei generaţii sunt personalităţi foarte clar definite, distincte, numitorul comun fiind predilecţia pentru figurativ.
Grupul Rostopasca (1997-2001), integrează pictura într-un proces performativ cu multe nuanţe dadaiste. Deşi artiştii Rostopasca au mers pe un drum bătătorit în Occident, pe scena locală au adus un sufu nou care a produs acea revoluţie necesară să dezmorţească pictura tânără.  Artiştii Rostopasca – Angela Botnaş, Nicolae Comanescu, Dumitru Gorzo, Alina Penţac; cărora li s-au alăturat ulterior, Alina Buga, Mona Vătămanu şi Florin Tudor – au schimbat limbajul vizual, obosit de gestualism şi neo-ortodoxie, ceea ce a transformat implicit şi receptarea picturii pe scena contemporană. Între artiştii care au debutat în cadrul revoluţionar-avangardist al grupului Rostopasca, Nicolae Comănescu, Angela Bontaş şi Dumitru Gorzo au rămas, în mare măsură, fideli picturii. În timp ce Gorzo caută să depăşească limitele suportului pictural înlocuind adesea pânza cu obiectul din lemnul traforat, Nicolae Comânescu practică pictură în sensul clasicizant al termenului. Ambii rămân în registrul figurativ, cu o tematică inspirată din imaginarul cotidian. Dumitru Gorzo îşi alege adesea subiectele din universul rural al Maramureşului, locul de baştină încărcat de pitoresc, pe care îl poartă permanent în sine. Ţărănci în costum tradiţional suprinse în diferite ipostaze, imagini sacre tratate într-un interesant dialog cu icoanele populare, icon-uri ale contemporaneităţii,  sunt doar câteva dintre cele mai interesante teme cu care s-a jucat de-a lungul timpului Gorzo.  Nicoale Comănescu în schimb alege subiecte aparent cuminţi, mult mai serioase prin încărcătura socială şi simbolică. Prin excelenţă urban, Comănescu observă oraşul cu multe dintre problemele specifice: cartierele de la periferie cu blocuri gri înghesuite (Berceni), clădiri de patrimoniu dărâmate ilegal de mafia imobiliară (Moara lui Assan). La nivel formal cel mai interesant experiment propus de Nicolae Comănescu a fost pictarea cu materie prelucrată din pigmenţi improvizaţi, adunaţi din apropierea atelierului (aflat într-un bloc din cartierul Berceni): praf, pământ cenuşă, muştar etc.
În iunie 2000 a debutat la Muzeul Literaturii Române un bucureştean prin adopţie, basarabean de origine: pictorul Roman Tolici. Tolici curăţă toate efectele vizuale care dau picturii sublima şi atât de prăfuita picturalitate. E grafic, plat, proaspăt şi mai ales foarte relaxat. Simplificările fotografice sau de BD dau un aer fresh şi contemporan. Imaginile pe care le culege după o logică proprie cu aparatul de fotografiat prin oraş sunt puse pe pânză fără ajutorul proiectorului. Desenează şi pictează din pasiune pentru procesul creativ, căruia îi respectă aproape tradiţionalist mijloacele specifice. „Traduc astfel, într-adevar, în propriul meu limbaj, ceea ce mi-a livrat lumea prin fotografie, transformand-o ăn mesaj iconic” scrie artistul. Imaginile lui Tolici sunt deseori într-un registru tematic radical şi transgresiv, uneori violent, alteori banal şi ludic.
Pictura românească contemporană, reproduce în micro societatea patriarhală; reprezentaţii ei de vârf sunt cel mai adesea bărbaţi. Am impresia ca e singurul domeniu artistic atât de fidel patriarhatului. Dacă urmărim validarea instituţională, respectiv expoziţiile MNAC sau corpul profesoral al Universităţii de Artă, dominanta masculină devine problematică şi deranjantă. Roman Tolici, Gorzo, Comănescu şi Gili Mocanu sunt pictorii bucureşteni confirmaţi şi prin intermediul unor personale ample organizate la MNAC. Probabil nu vorbim de o marginalizare conştientă a artistelor, ci mai degrabă, de continuarea obişnuinţelor dintr-o inerţie comodă. Spre exemplu, Suzana Dan sau Anca Benera, artiste douămiiste, foarte ofertante vizual, sunt ăstăzi incomparabil mai puţin vizibile decât colegii lor de generaţie de sex masculin. Cu un vocabular adesea feminist, foarte actual, Suzi Dan, propune o pictură agresiv-transgresivă, care poate fi considerată o rudă îndepărtată a Neo-Pop-ului contemporan. Suzi compune imagini cu iz suprarealist folosind o recuzită imaginară semi-fantastică care creează efecte paradoxale: e suav-violentă, domină agresivitate calmă şi caldă.
Pictura douămiistă, prin reprezentanţii ei astăzi consacraţi: Nicoale Comănescu, Florin Ciulache, Suzana Dan, Dumitru Gorzo, Roman Tolici, Gili Mocanu etc. este primită şi privită cu entuziasm, colecţionată şi în continuare foarte mult consumată pe scena culturală. Generaţiile următoare au privit revoluţia ca pe un drum care trebuie continuat. Scena artistică bucureşteană s-a transformat considerabil în anii 2000, numărul galeriilor a crescut. În ultimii ani pictura devine actorul principal al pieţei de artă şi se retrage aproape definitiv de pe scena culturală, alternativă. Se pictează mult, se expune şi se vinde multă pictură. Bună sau proastă, asta depinde totdeauna de rigorile privitorului.
Expoziţiile de licenţă şi master ale Universităţii de Artă şi simezele galeriilor comerciale s-au umplut de pictură figurativă. Foarte mulţi tineri, influenţaţi de artiştii locali sau (mai ales) clujeni, îşi pierd personalitatea în nişte emuli destul de banali. Devin un personaj colectiv care produce o artă unde influenţele sunt mai pregnante decât personalitatea. Valoarea acestora este discutabilă, cert este că aduce un plus de valoare multor douămiişti bucureşteni, precum şi grupului mare de absolvenţi ai UAD, consacraţi cu denumira aplicată forţat, Şcoala de la Cluj. Pictura figurativă astăzi pare să se apropie de auto-anulare prin supraproducţie/inflaţie. Mulţi
dintre pictorii tineri care urmează acest trend vizual sunt din ce în ce mai diluaţi prin reproducerea parcă mecanică a resurselor fotografice nelimitate ale internetului prin intermediul proiectorului  . Şi aleg neinspirat adesea. Domină o tematică cuminte, plată şi în mare parte repetitivă şi neinteresantă. Deşi intoxicată de platitudini şi nesfârşite repetiţii, încă se consumă din inerţie, în linişte.  Continuă atât polemicile cu pictura cât şi producţia picturii. Desigur că şi în generaţiile mai tinere sunt câţiva pictori interesanţi. Bântuie sentimentul de aşteptare.

Acest eseu face parte din proiectul de colaborare între Revista ARTA online și Berlin Art Link. Redactorii Cristina Bogdan și Alison Hugill au comisionat fiecare cîte 3 texte, în jurul unor teme reprezentative pentru ambele scene. În această serie, colaboratorii noștri discută despre natura socio-politică a picturii, muzică & performance, și spații DIY/underground în Berlin și București. Toate textele apar în ambele publicații, și sunt disponibile în română și engleză.

Textul Valentinei Iancu poate fi citit și aici.