#28-29 Muzee în post-tranziție

2017

Muzeele în schimbare

 

Iată un subiect pasionant: muzeele sunt la modă! Muzeele se înmulțesc vertiginos! Muzeele sunt în tranziție și în schimbare!
A devenit o evidență că în ultimele decenii a avut loc o creștere spectaculoasă a numărului și felurimii de muzee în lume. Științele și practicile muzeale s-au diversificat foarte mult, iar relația muzeului cu publicul și comunitatea s-a modificat și ea radical.

Sub influența gândirii liberale și a unui neocapitalism ofensiv, muzeele își modifică accelerat filozofia și practica, iar funcțiile lor sunt supuse unei schimbări profunde a raportului clasic dintre conservare / cercetare / comunicare. Dintr-o instituție tipică a modernismului cultural, muzeul trebuie să se adapteze unei lumi postmoderne în frenetică globalizare.
Din anii ’70 și până în prezent, au funcționat diverse definiții ale muzeului, mai mult sau mai puțin adaptate, care au urmărit să înglobeze concepte inedite asupra educației și delectării, au apărut politici culturale modificate după schimbările societale, s-au constituit patrimonii din ce în ce mai variate și mai „imateriale”, s-au pus în operă practici puternic axate pe relaționarea democratică cu publicuri din ce în ce mai amestecate.

Aflat astăzi la intersecția ambiguă dintre pragmatic și cultural, dintre comerț și comunicare, dintre publicul de masă și elită, muzeul este somat să se reinventeze. Supus unei logici a pieței, devenit „templu (din ce în ce mai) spectacular”, muzeul e obligat să se adapteze și internetului, rețelelor sociale și erei digitale în care am intrat, dar și să-și păstreze rolul formativ și identitar. Devenit centru al unor comunități umane diverse, muzeul trebuie de asemenea să-și asume un rol de socializare și convivialitate. Într-o lume postcapitalistă a mondializării galopante, muzeele trebuie deci să „producă democrație” fără a-și neglija standardele. Iată câteva idei culese dintr-un ocean problematic foarte vast, abordat de nenumărați specialiști și comentatori avizați.

Este acest moment de schimbare majoră pozitiv sau negativ pentru muzee? Cum reacționează muzeele românești, dar și cele din străinătate față de aceste provocări inedite ale prezentului? Cum se poziționează artiștii, curatorii, criticii de artă și teoreticieni față de asemenea teme arzătoare? Despre toate aceste aspecte importante veți afla informații pasionante în dosarul acestui număr, coordonat de curatoarele de muzeu Valentina Iancu și Mălina Ionescu.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#26-27 Cercetând avangarda

2017

Dada la o sută de ani

 

La o sută de ani de la irumperea lui la Zürich, mai este dadaismul un subiect actual și fierbinte pentru o revistă de arte vizuale strict contemporane ca ARTA? Mai este dadaismul o stare de spirit explozivă și radicală valabilă sau un curent artistic în continuare productiv? Ei bine, da. Da, Da. DaDa. Repus în discuție de centenarul de anul trecut, celebrat în lumea românească printr-o expoziție de amploare din cadrul Salonului de artă Art Safari de la București, dar celebrat, de fapt, în toată lumea, dadaismul rămâne un ferment deranjant și inconturnabil al artei moderne a secolului XX. Dosarul acestui număr din ARTA, coordonat de istoricul de artă și curatorul Igor Mocanu, reia și demonstrează – cu ajutorul unor specialiști de renume din România și din străinătate – câteva teze importante. Întâi, faptul că dadaismul a constituit un element declanșator pentru multe curente vizuale avangardiste importante, pre- și postbelice, de la suprarealism la Fluxus, lettrism, situaționism, happening, Neo-Dada și altele. Apoi, apartenența multor artiști avangardiști, deci și dadaiști, la „internaționala culturală” a iudaismului european, marcat de o logică sincretică și integralizantă, mai ales în partea centrală și estică a continentului. Apoi, faptul că Dada a fost și rămâne – poate mai mult decât vrem să credem – un ingredient definitoriu pentru identitatea culturală românească modernă și postmodernă. De unde, importanța elementului românesc – prin Tristan Tzara, Marcel Iancu şi ceilalţi doi fraţi ai săi, Iuliu şi George, Arthur Segal și alții – în câmpul studiilor academice internaționale dedicate acestui curent. În fine, dosarul acestui număr din ARTA reușește să demonstreze cu brio – prin prelungirile în arta tinerilor artiști vizuali români și străini – că Dada păstrează în continuare o fertilitate creativă excepțională care, în ciuda celor o sută de ani, nu se va epuiza prea curând, pentru că în el e ascunsă o posibilitate indefinită de evoluție prin insubordonare și contradicție.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#24-25 Hibrizi

2017

Hibrizi – arta din centrul ciclonului

 

Cu acest număr, Revista ARTA încearcă un experiment – poate riscat – care privește atât tema abordată cât și punerea sa în pagină. A discuta despre hibrizi, hibridizare, hibriditate, în actuala condiție a scenei de arte vizuale din România, așa cum ne propune tânăra curatoare și critic de artă Cristina Bogdan, coordonatoarea dosarului nostru, nu e lipsit de ostentație, chiar de curaj, dar și de periculozitate. Căci hibriditatea pare un termen-valiză pentru actualitatea vizuală, un termen pe cât de evident în imediat pe atât de dificil de definit cu finețe în ramificațiile sale conceptuale și în efectele sale psiho-cultural-sociale. Hibriditatea se referă la mixajul eclectic de tehnici și genuri artistice, la articularea inedită, surprinzătoare de moduri de acțiune și de teoretizare estetică, se referă la combinarea ingenioasă și stupefiantă de coduri și referințe culturale și non-culturale la care ne obligă să asistăm, să facem față și să achiesăm producția artistică din ultimii 10 ani. Practică foarte prizată de partea mai radicală a tinerei generații de artiști și de critici, din România și de aiurea, hibridizarea vorbește despre o transgresare programatică și fluidă a diverselor bariere estetice rămase după modernism și postmodernism, despre un amestec productiv între discursivul abstract și gestica relațional-sociologică a artei pentru inventarea unor scenarii posibile de evoluție. Ea pune în lumină o dominanță super-conceptualistă a unui tip de acțiune artistică ce alege amalgamul dintre natural, artificial și virtual pentru a menține vii anumite modalități provocatoare de chestionare social-politică a lumii. Hibriditatea dă seama, finalmente, mi se pare, de o schimbare ambiguă de paradigmă estetică pe o anume direcție a cîmpului artistic de azi, pînă la o aparentă diluare și dizolvare într-o filosofie imanentă a „artei fără de artă”, care vrea să salveze astfel eficacitatea și relevanța artisticului într-o lume percepută ca din ce în ce mai relativizantă, mai economic-financiarizată și mai banală. Și totuși o lume nouă, fascinantă.

Textele din dosarul acestui număr din Revista ARTA vă vor informa, într-un stil înalt teoretic și într-un limbaj în sine novator, despre singularități și performativitate, despre coliziunea destabilizatoare și dezirabilă dintre medii și discipline, despre Entități Estetice venind din viitor și lucrări care își adresează, modifică sau crează propriile condiții și posibilități de existență, despre strategii de alienare și insolitare continuă, despre virusarea politic-creativă a codurilor existente, într-un cuvânt despre nevoia artei contemporane de a-și configura „propria formă de hibriditate între conceptual și estetic”. Dar veți afla și despre concepte, acțiuni și proiecte (literatura additivistă, Second Artworld, Second Body, Dead Thinking, Eternal Feeding, End Dream, Black Hyperbox, Postspectacol, hibriditate instituțională etc) ale unor artiști aparte și grupuri simptomatice pentru acest tip de practică din România, și nu numai.

Într-o lume artistică cu mai multe viteze culturale – polarizată între generații, centre urbane și grupuri artistice divergente, profesând pe de o parte diverse forme de modernism și postmodernism remanent, dar pe de altă parte încercând forme noi, fluide, ambigui, de integrare într-o realitate imediată nonreprezentabilă prin mijloace tradiționale și într-o problematică socio-politică globalizantă – a ne apleca asupra unor asemenea fenomene artistice aparente marginale dar de fapt aflate în centrul ciclonului, devine nu un risc ci o datorie. Chiar o obligație.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#22-23 Imaginea (post)grafică

2016

Grafica, o reconsiderare necesară

 

Dosarul acestui număr din Revista ARTA se înscrie în linia celor dedicate de redacție câte unei discipline vizuale, tradiționale sau recente, spre a putea panorama succint dar simptomatic starea artelor vizuale la noi și, dacă se poate, și din spații geografice conexe. Deși multivalentă prin tehnicile tradiționale numeroase pe care le utilizează, grafica pare să nu aibă încă statutul pe care îl merită, de artă majoră, deși tocmai avalanșa de inovații aduse de lumea tehno-științei și preponderența vizualului în toate formele actuale de comunicare ar trebui să ne incite s-o reconsiderăm.

Dar nu despre grafica publicitară, de mass-media sau de internet este vorba în acest dosar coordonat de Ciprian Ciuclea, el însuși un grafician multidisciplinar. Ci despre o trecere în revistă rapidă a ceea ce grafica a fost înainte de 1989 și imediat după pentru mediul artistic românesc, cu artiști, expoziții și locuri care i-au marcat teritoriul. Și mai ales despre ceea ce artele grafice au devenit în ultimii 20 de ani, odată cu intrarea în dinamismul civilizațional actual, în care se petrece o redefinire continuă a tehnicilor, conceptelor și problematicilor, o hibridizare permanentă cu alte forme de acțiune artistică, o contaminare cu tehnologia informației, o deschidere spre multimedia. Toate acestea pun artele grafice sub semnul unei mentalități experimentale fără frontiere, care-și asumă formulele hazardate, incerte, virtuale, deschiderea spre social și politic, condiția (uneori) post-culturală, în tentativa de a surprinde pe viu pulsul enorm și contradictoriu al turbulentei noastre actualități.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#20-21 Conceptualismul în Europa Centrală și de Est

2016

Conceptualismul în Europa Centrală și de Est

 

Iată un dosar așteptat de multă vreme: conceptualismul în arealul artistic românesc și est-european. Acest curent apărut în anii 1960, în contextul reevaluării modernismului istoric propuse de neoavangardele postbelice și devenit un fel de paradigmă estetică din ce în ce mai laxă în ultimele decenii, merita de multă vreme o analiză critică aplicată. Pus sub semnul unui purism estetic născut din provocarea duchampiană dar și din módele intelectuale ale epocii nașterii sale, conceptualismul reduce actul și obiectul artistic la esența lor ideatică, logică, rațională, „eliberată” de tradiționalele elemente definitorii de până atunci (senzorialitate, expresivitate, rezonanță afectivă, simbolism cultural etc). Dar în contact cu realitatea istorică și politică a fiecărei zone culturale, conceptualismul ajunge progresiv să se amestece, metiseze, mixeze, cu numeroase influențe locale, care-i colorează diferit conținutul. Capacitatea conceptualismului de a deconstrui radical mecanisme ideologice, lingvistice sau vizuale a făcut din el o unealtă favorită a unora dintre artiștii est-europeni cei mai interesanți, în rezistența lor contra sistemului politic. Este meritul dosarului coordonat de criticul de artă și teoreticianul Cristian Nae, de a demonstra prin cîteva texte consistente, semnate de nume cunoscute ale exegezei de artă din spațiul est-european și românesc, cum a evoluat în această zonă conceptualismul către o formulă hibridă și poate impură, dar mai suculentă și mai încărcată semantic, transformând dezavantajul marginalizării geo-politice și al eventualului provincialism cultural într-un avantaj înrădăcinat într-o bogăție culturală, chiar spirituală, excepțională.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#19 Premiile UAP

2016

Premiile UAP 2015 – un semn de normalitate culturală

 

Să spunem lucrurilor pe nume: forța și calitatea artelor vizuale contemporane din România nu au vizibilitatea și recunoașterea pe care o merită în spațiul public de la noi. Într-o cultură construită în mod tradițional în jurul literaturii, și mai nou orientată către artele spectacular-performative care atrag un public numeros, artele vizuale sunt un fel de Cenușăreasă care trebuie mereu să-și demonstreze valoarea & utilitatea, și să-și apere blazonul. Și totuși, de la Brâncuși în trecut și pînă la Adrian Ghenie în prezent, cei mai celebri și mai scumpi artiști de origine română din spațiul internațional sunt plasticieni. Iar vitalitatea mediului vizual tînăr din România actuală, fie el bucureștean sau din alte orașe, este surprinzătoare, deși prea puțin cunoscută și reflectată de mass-media.

Iată de ce ni s-a părut că merită să dedicăm dosarul tematic al numărului 19 din Revista ARTA, premiilor Uniunii Artiștilor Plastici din România pe 2015. Reînviate după 8 ani, cu ajutorul Ministerului Culturii, aceste premii sunt un semn de normalitate într-o lume socio-politică convulsivă ca a noastră. În număr de 16, ele au fost acordate unor personalități cunoscute din fiecare domeniu artistic, dar și unor tineri artiști promițători, care merită toți cunoscuți. Ne place să credem că aceste premii demonstrează un nou interes al autorităților față de un domeniu văduvit pînă în prezent de o susținere instituțională și o finanțare corecte. Dar dincolo de recunoaștere și respect, cultura vizuală românească are nevoie de mult mai mult: un Fond național de artă contemporană, alcătuit prin achiziții anuale de lucrări de artă, și o adevărată Bienală internațională de arte vizuale la București, susținută de Ministerul Culturii, ar fi cele două proiecte culturale care ar reda domeniului adevărata sa anvergură.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#18 Arta sunetului

2016

Valoarea culturală a sunetului

 

Plasticienii și publicul artelor vizuale se vor mira poate că acest număr din Revista ARTA se ocupă de arta sunetului și nu de un subiect strict vizual. Dar într-o epocă a trans-medialității, în care toate combinațiile senzoriale și hibridizările artistice sau tehno-artistice sunt posibile, a ne apropia de spațiul sonor în care suntem imersați devine nu doar o evidență, ci chiar o necesitate. Trebuie să conștientizăm nenumăratele forme de soundscape / peisaj sonor, la care avem acces sau care ne debordează, nu doar pentru că practicile vizuale și curatoriale contemporane folosesc de decenii relația cu sunetul în instalații, artă video, performance-uri etc, ci și pentru că sunetul a devenit o dimensiune esențială, chiar copleșitoare, a vieților noastre la fel de mult pe cât vizualul. Trăim nu doar într-o civilizație a vizualului dezlănțuit, ci și într-una a sunetelor, zgomotelor, sonorităților, muzicilor din ce în ce mai amestecate, mai sofisticate și mai atotpătrunzătoare. Avem deci nevoie de o cultură a identității sonore a existenței contemporane – cu democrația, facilitățile, excesele și pericolele ei – pe cât avem nevoie de o cultură vizuală, intrată însă de mai multă vreme în obișnuințele noastre. Plecând de la prima ediție a Săptămânii Sunetului la București din martie 2016, dosarul tematic al acestui număr vă propune, sub coordonarea Anamariei Previcencu și a lui Octav Avramescu, o incursiune fascinantă în teritoriile sound art, radio art, teatrului radiofonic, instalațiilor vizual-sonore de tot felul, pentru o inițiere în forță în cultura auzului. Aceasta e importantă nu doar pentru acusticieni, muzicieni, ingineri de sunet, producători de film, ecologiști, medici, psihologi sau antropologi etc, ci și pentru plasticieni: pentru că sunetul este, paradoxal, un element-cheie al percepției noastre vizuale, iar creația sonoră este o parte importantă a complexului spectacol multisenzorial în care trăim în mod continuu, nu doar în white cube-ul galeriilor și muzeelor de artă, ci în viața de zi cu zi.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#16-17 Arta sticlei

2015

Arta sticlei

După dosarul dedicat ceramicii contemporane în nr.13 al Revistei ARTA, este normal, ba chiar necesar, să dedicăm dosarul principal al actualului număr dublu 16-17, unei alte arte a focului, sticla. Aflată și ea într-un proces rapid de emancipare de sub eticheta de artă aplicată, artă strict „decorativă”, arta sticlei se îndreaptă spectaculos spre diversele ei ipostaze majore , arătându-și valențele conceptuale și expresive în domeniul sculpturalului, monumentalului, instalației, sau ambientalului de mari dimensiuni. În diversele ei tehnici, din ce în ce mai sofisticate – sticlă suflată şi modelată la cald, sticlă produsă prin fuziune şi coacere, cistal optic etc – arta actuală a sticlei adaugă noi parametri, experimentali și științifici, tradiționalei ei expresivități legate de lumină, transparență și imprevizibilitate. Dosarul actual, coordonat de Aurelia Mocanu, realizează o radiografie simptomatică prin starea actuală a acestei arte dificile și delicate, interogând artiști sticlari români cunoscuți, din țară și din străinătate, și luând pulsul internațăional al domeniului printr-o serie de texte teoretice mai generale.

 

Bienala de la Veneția

Al doilea dosar al numărului 16-17, coordonat de Daria Ghiu, își propune o trecere în revistă a recent încheiatei Bienale de arte vizuale de la Veneția. Aflată la a 56-a ediție, Bienala de anul acesta e discutată în paginile noastre de curatori, galeriști și comentatori români și străini cunoscuți, precum Mihai Pop, Edit Andras, Diana Ursan, Eleonora Farina, Gabor Andrasi și alții. Sunt comentate în primul rând cele două participări românești la Bienală: Darwin’s Room, de pictorul Adrian Ghenie, de la Pavilionul României, curatoriată de Mihai Pop – și expoziția de grup de la Noua Galeriei a Institutului Român pentru Cultură şi Cercetare Umanistică (ICR) din Palazzo Correr, Inventând adevărul. Despre realitate și ficțiune, curatoriată de Diana Marincu, și care i-a propus pe artiștii Michele Bressan, Carmen Dobre-Hametner, Alex Mirutziu, Lea Rasovszky, Ștefan Sava, Larisa Sitar. Concluzia interviurilor și comentariilor e încurajatoare: existența a două variante de expunere, a două proiecte „naționale”, creează posibilitatea unei (re)prezentări duale, cu o perspectivă extinsă și mai nuanțată asupra a ceea ce poate însemna arta contemporană românească „care contează” internațional.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#14-15 Performance în Europa de Est

2015

Performance art e vie

Performance art nu a murit, cum poate credeau unii! Iată vestea bună pe care dosarul principal al acestui număr dublu din ARTA ne-o aduce. Sub nume precum happening, artă procesuală / performativă, artă situațională / contextuală, acționism, artă corporală / body art și atâtea altele, performance-ul rămâne, din anii ’60 când a izbucnit și pînă azi, poate forma cea mai directă, mai incisivă și mai tranșantă de expresie artistică a ultimelor decenii. Situată la intersecția dintre vizual, discursiv și teatral, implicând artistul în întregimea ființei lui fizice, psihice și spirituale, puse în joc în fața publicului și împreună cu acesta, performance art nu și-a epuizat resursele nici în contextul ultimilor ani, când alte forme de manifestare vizuală au părut să devină vedete. Semn al unei schimbări profunde de paradigmă estetică, arta performativă a însemnat trecerea de la conceptul tradițional al operei de artă la o mutație a interesului către arta ca procesualitate, ca eveniment artistic punctual, ca performativitate imediată și comunicare cu publicul. Performance-ul a reprezentat o formă de protest a artiștilor contra establishmentului estetic, muzeificării accelerate și consumerismului pieței de artă. Dosarul coordonat de Ileana Pintilie demonstrează aceste afirmații dar și dimensiunea de emancipare politică pe care performance-ul a avut-o în țările din Europa de Est comunistă, fascinația și teama pe care regimurile totalitare au dezvoltat-o față de această formă provocatoare de non-conformism social și artistic.

 

Bienala Art Encounters

Dosarul coordonat de Sorina Jecza despre Bienala Art Encounters de la Timișoara, recent încheiată, pune în lumină resurgența unui oraș mare și important,în câmpul din ce în ce mai dinamic, mai competitiv, al artelor vizuale din România. Desfășurându-se în multiple locații, punând în valoare spații non-convenționale și atingând comunități umane pînă atunci prea puțin implicate în acest fel de acțiune culturală, Bienala Art Encounters a fost, sub coordonarea celor doi curatori principali – Nathalie Hoyos și Rainald Schumacher – un succes. Sub titlul „Aparență și esență”, bienala a propus nu doar o imagine concentrată a celor mai originale demersuri vizuale, individuale și de grup, din România ultimelor decenii, ci a fost și o demonstrație a capacității artiștilor români de azi de a se integra cu propria lor specificitate în circuitul artistic global.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#13 Ceramica românească azi

2015

Cred că era momentul ca Revista ARTA să dedice un dosar tematic consistent uneia dintre artele cele mai dinamice din lumea vizuală românească de azi. Ceramica se află de câtăva vreme într-un proces alert de demarginalizare, de „de-nișare”, de ieșire din tradiționala sa retragere și discreție în arena bătăliilor formale actuale. Există o conștientizare din ce în ce mai răspândită și mai ofensivă acum că decorativul, sub toate formele lui, poate reprezenta un exercițiu artistic major, o cercetare vizuală la fel de complexă, de elaborată și de deschisă spre sensuri superioare ca orice altă modalitate de practicare a impulsului artistic.

De la polul tradițional la polul avangardist, noi procedee de realizare au dinamizat exploziv această veche artă a focului: tehnologii digitale, mixed-media, multimedia, printarea 3D dar și tehnici „de autor”, inventate de artiști pentru materii și procese chimice noi, inedite, conferă domeniului ceramic o dimensiune experimentală accentuată, extrem de diversificată și din ce în ce mai personalizată.

Libertatea de a încerca totul, interdisciplinaritatea, transferul dintre tehnici și curente artistice moderne și postmoderne marchează exploziv această artă a argilei, gresiei, șamotei și porțelanului, în câmpul căreia se pot decela ceramica de concept și cea istoristă, ceramica-instalație și cea sculpturală, ceramica experimentalistă și cea de citat cultural, îmbinate în cele mai diverse și inventive maniere. Avântul actual al ceramicii este dovedit și de faptul că e practicată din ce în ce mai mult, ca artă de interior dar și ca artă publică, chiar cu dimensiune socială, de artiști venind dinspre cele mai neașteptate domenii.

Emanciparea actuală a ceramicii la nivel internațional – evidentă în numărul de bienale și expoziții de mari dimensiuni, în reviste și târguri de artă specializate, în comunitatea profesională globală susținută de bloguri și rețele de socializare pe internet – se simte și în lumea vizuală locală. Dosarul acestui număr din Revista ARTA vine să demonstreze că ceramiștii români au acum o conștiință mult crescută a posibilităților lor de creativitate și de recunoaștere în zona culturală majoră, iar ceramica românească vrea și poate să joace un rol vizibil în societatea de azi.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#12 Arta britanică

2014

Dosarul acestui număr reprezintă o noutate față de formatul de pînă acum al Revistei ARTA. După prezentări ale unor genuri artistice, școli de pictură, generații artistice, curente ideologice sau evenimente internaționale, ne-am gândit că ar fi interesant, și mai ales util, să deschidem paginile revistei către ambianța internațională de artă, pentru a permite o cunoaștere mai apropiată, în limba română, a unor scene naționale prestigioase și influente.

Și ce ar putea fi mai tentant la ora actuală decât arta britanică, cu spiritul ei creativ atât de dezlănțuit și cu gustul ei compețional atât de periculos? Lumea londoneză a artelor vizuale rămâne deocamdată, ca și celebrul cartier financiar City, un fel de Mecca a domeniului nostru, spre care sunt atrași constant artiști, galeriști, comersanți și curatori din toate colțurile lumii, fie ei afirmați sau începători. Și nu sunt universitățile Londrei cele mai râvnite din lume, către care se îndreaptă an de an un fluviu enorm de studenți? De la generația YBA – Young British Artists – din anii 1980 încoace, limba radicalismului vizual și comercial al artei este londoneza, după cum lingua franca de azi este și rămâne în toată lumea engleza.

Ii datorăm tinerei Cristina Bogdan, lector în teoria artei la Londra, acest dosar extrem de interesant despre lumea britanică a artei, dosar din care mulți vor avea de învățat, fie ei artiști, profesori, curatori, critici, istorici sau galeriști. Realizat fără sponsorizări britanice, ci numai cu mult entuziasm și o cunoaștere dinăuntru a domeniului în chestiune, dosarul poate fi un instrument util fie pentru a te pregăti pentru întâlnirea pe viu, ca tânăr aspirant, cu sirenele și utopiile engleze, fie pentru a te consola, ca persoană matură, față de iluziile și fantasmele unui loc prea dorit și vânat pentru a nu ascunde în el avertismentul dictonului latin Hic sunt leones !

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#11 Feminisme

2014

Consecventă cu programul ei inițial de a scana tematici de interes stringent pentru actualitatea artistică, Revista ARTA abordează acum zona feminismelor din câmpul vizual românesc, est-european și parțial occidental. Vorbim de feminisme la plural pentru că, după feminismul combativ și angajat politic al anilor 1970, ceea ce a urmat a fost o desfășurare din ce în ce mai diversificată și mai nuanțată a unei multitudini de dezbateri sociale, culturale, regionale, post-coloniale și naționale în interiorul problematicii centrale legate de gen și de politici sexuale a feminismului paradigmatic.

În dosarul coordonat de criticul de artă și curatorul Olivia Nițiș, un prim set de texte dezbat aspectele teoretice ale evoluției curentelor feministe în lumea anglo-saxonă, de unde feminismul a plecat, și în lumea central-est-europeană în care ne situăm noi. Urmează o serie de texte care recuperează istoria foarte recentă și nu foarte consistentă cantitativ dar substanțială ideatic-vizual a atitudinilor feministe din arta românească a ultimilor 20 de ani. În fine, o secțiune finală a dosarului pune în lumină evoluții foarte recente și alternative la mainstreamul feminist, care au în vedere poziționările queer, ecologiste, cotidianiste și de stânga ale tinerei generații.

Fără să fie exhaustiv, acest număr din Revista ARTA intenționează să dea pulsul unui fenomen cultural și artistic ce devine din ce în ce mai vizibil în România. După un număr pionier al revistei Artelier din 1999/2000 dedicat aceluiași subiect, numărul 11 din Revista ARTA confirmă la 15 ani distanță vitalitatea unui domeniu de reflecție care, fără să fie central în dezbaterile de idei locale, a contribuit mult la rafinarea umanistă și estetică a sensibilității noastre actuale și la integrarea producției vizuale românești într-un context internațional larg.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#10 Bienala de la Veneția

2013

Era probabil inevitabil să dedicăm dosarul principal al acestui număr din Revista ARTA ediției de anul acesta a Bienalei de la Veneția. Și pentru că este vorba de cel mai important eveniment de acest fel din lumea globală a vizualului, dar și pentru că tema acestei a 55-a ediții a fost fascinantă și deopotrivă provocatoare. Sub emblema „Palatului enciclopedic”, am asistat la o selecție de artiști și de opere care pare să meargă împotriva curentului vizual general de azi, marcat puternic de (post) conceptualism, sociologism / (eco) relaționism și un formalism pragmatic, cu nuanțe comerciale.

Dimpotrivă, ceea ce am putut vedea la Veneția a fost o selecție inversă : acele opere care au în vedere o imposibilitate – încercarea imaginii vizuale de a tenta o figurare (cât de cât) integrală a lumii, o Imago Mundi, efortul unor minți de artiști (și de non-artiști) de a cuprinde prin formă vizuală elementele adeseori invizibile (subconștiente și supraconștiente) care ne structurează înțelegerea coerentă și cu sens a realității. Selecția Bienalei a privilegiat, după multă vreme de absență, acele poetice vizuale care se focalizează cu precădere asupra imaginației și vizionarismului, a relației sinelui cu lumea, a psihismului profund cu universul : cu alte cuvinte, acele discursuri vizuale obsedate mai ales de imaginea interioară, atât de importantă pentru buna noastră evoluție lăuntrică și atât de copleșită de diluviul de imagini exterioare în care trăim.

Artistică și antropologică, spirituală și etnografică, poetică și științifică, paseistă și futuristă, Bienala de la Veneția din 2013 a însemnat o provocare pentru obișnuințele noastre vizuale recente, pe care dosarul acestui număr din Revista ARTA – coordonat de Diana Marincu și Anca Mihuleț – a analizat-o prin texte ale unor contributori români și străini, care iau în discuție și cîteva pavilioane naționale, printre care și cel român, care s-a bucurat de mult succes.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#8-9 Sculptura

2013

Cum se mai înțeleg pe sine sculptorii și cum mai e percepută sculptura pe scena culturală românească de azi ? Deși atinsă și ea, precum alte genuri artistice, de bulversările estetice din ultimii peste 20 de ani, sculptura pare puțin ieșită din atenția publică, dacă nu e vorba de monumente de un gust discutabil comandate de puterea politică. Legată de condiția ei materială constrângătoare dar și de o relație aparent „atemporală” cu spațiul, sculptura pare să fi dezvoltat un raport mai complicat, mai tensionat, cu modernismul și postmodernismul. Și totuși, după anii 1965-1989, care au dat nume importante ale genului la noi, sculptura românească a cunoscut o evoluție și o transformare constante, cu nume noi și formule provocatoare, despre care vrea să dea seama, succint, prin eșantioane, acest număr din ARTA.

În capitolul 1, textele din dosarul coordonat de Adriana Oprea se așează intenționat sub eticheta unei definiții restrânse, „implozive”, cea a sculpturii moderniste și a continuării acesteia pînă în prezent prin câteva nume puternice. În capitolul 2, redacția își propune să completeze perspectiva anterioară, prin abordarea sculpturii într-un înțeles lărgit, „expandat”, în sensul dat de Rosalind Krauss acestei sintagme. Ancheta numărului însumează opiniile a 12 sculptori români contemporani despre evoluția artei lor în ultimii 20 de ani (și regretăm că alți sculptori importanți nu au putut răspunde la timp). Artiștilor din țară li se alătură și cîteva nume de sculptori români care trăiesc și lucrează de multă vreme în străinătate (despre unii dintre ei s-a scris în numerele trecute din ARTA). Sensul „exploziv” al sculpturii contemporane este apoi ilustrat de cîteva exemple de galerii de artă din România orientate spre sculptură dar și de cîteva proiecte curatoriale ce au vedere modalități noi, dinamice, și mai ales circumstanțiate și temporare, de a plasa obiecte sculpturale în spațiul urban.

Deși nu face decât să redeschidă gustul pentru un gen care e poate mai condiționat decât altele de crizele economice și politice care ne asaltează constant, acest număr din Revista ARTA vrea să demonstreze că sculptura rămâne un gen major, respectabil, în arta țării care l-a dat lumii pe Brâncuși.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#6-7 Fotografia în contextul școlilor de artă din România

2012

Acest număr dedicat fotografiei își propune să ofere o posibilă imagine sintetică asupra multiplelor modalități în care este înțeleasă și folosită în România această artă dominantă, „imperialistă” a actualității, în toate înțelesurile ei artistice, culturale, mediatice. La 6 ani după un prim volum sintetic dedicat acestui subiect, ARTA a invitat pe cei mai cunoscuți artiști, critici și curatori care s-au ocupat cu precădere de zona fotograficului, să colaboreze la un număr dens din toate punctele de vedere. Cei doi coordonatori ai dosarului principal – Iosif Király și Simona Dumitriu – au propus o secțiune transversală printr-un arhipelag de modalități de utilizare a acestui mediu omniprezent: de la prezentarea secțiilor de fotografie de la principalele universități de artă din România, la istoria pre- și post- 1989 a acestui gen destul de recent în câmpul vizual românesc; de la proiecte concrete ale unor artiști cunoscuți, la dosare de prezentare ale unor artiști încă tineri sau debutanți; de la eseuri și texte teoretice despre fotografie, la trecerea în revistă a felului în care aceasta este folosită în cercetarea interdisciplinară. Dacă la aceasta mai adăugăm interviurile, cronicile de artă românească și internațională, recenziile de carte de artă și ancheta de artă – toate dedicate în bună măsură aceluiași numitor comun al numărului – atunci imaginea propusă de ARTA asupra modului complex, deopotrivă fățiș și insidios, autoritar și problematic, în care fotografia domină și permează azi scena vizuală românească, într-o dublă mișcare de ruptură și continuitate cu propria sa tradiție, devine consistentă și credibilă.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#4-5 Optzecismul vizual după 20 de ani

2012

Tema acestui număr s-a născut dintr-o constatare evidentă. Deși a ajuns la vîrsta consacrării, generația 80 din artele plastice nu se bucură de aceeași recunoaștere (și cunoaștere) publică precum cea din literatură, care a generat conceptul (disputat) de optzecism literar. Deși a produs la rîndul ei concepte precum „neo-expresionism” și „intermedialism”, pe lîngă faimosul și controversatul „postmodernism”, generația 80 din artele vizuale nu dă încă impresia unui „front” la fel de coerent și de compact precum sora ei literară.

În bulversarea post-comunistă din anii ’90 şi în boomul economico-cultural din anii 2000, optzeciştii vizuali s-au plasat cumva „între scaune“, între generaţia matură, care a continuat să exercite controlul asupra multor pârghii de putere instituţională, şi între generaţia mai tânără şi foarte tânără, privilegiată de noile fundaţii, centre, galerii şi curatori apăruţi între timp, fie în ţară, fie în străinătate, și aflați mereu în căutare de „artă alternativă”.

Spre deosebire de confraţii lor literaţi, care au avut parte de o exegeză suficient de abundentă şi de un fel de „clasicizare“ în acești ultimi 20 de ani, dată fiind predominanţa literarului în câmpul cultural românesc, practicienii optzecişti ai artelor vizuale au trebuit să se descurce în condiţii mai dificile şi să inventeze traiectorii profesionale incomode şi atipice, oscilând între lucrul în ţară şi cel peste granițe şi între ocupaţii colaterale dintre cele mai neaşteptate. De aceea, împlinirea operei lor e mai puțin evidentă. E drept că și apetitul implicării în viața publică al plasticienilor optzeciști a fost mai redus, ei părînd marcați de o psihologie a marginalității, provenind poate din reflexe comportamentale moștenite de dinainte de 1989.

Deși harnici și productivi, asumînd roluri discrete pe scena instituțională dar construind cu tenacitate cariere solide, percepția opzeciștilor vizuali a suferit nu atît în ce privește rotunjirea propriilor opere cît în receptarea larg culturală a creației lor. Şi totuşi, această generaţie ‘80 din artele vizuale conţine câteva nume mari, unele vehiculate şi în afara frontierelor, care merită şi trebuie cunoscute de marele public, cel puţin tot atât cât literaţii ei. Să menţionăm aici câteva într-o ordine aleatorie: Dan Perjovschi, Ioana Bătrânu, Iosif Kiraly, Marilena Preda-Sânc, Dan Mihălţianu, Mircea Roman, Călin Dan , Miklos Onuscan, Petru Lucaci, Romelo Pervolovici, Marian Zidaru , Gheorghe Rasovszky, Ion Aurel Mureşan, Christian Paraschiv, Ștefan Râmniceanu, Alexandru Păsat, Vioara Bara, Rudolf Bone, Alexandru Antik, Marcel Lupșe şi alţii pe care-i veți găsi în paginile acestui număr.

Dosarul dedicat generației optzeci „revisited” după 20 de ani a fost co-coordonat de Magda Cârneci și Adrian Guță, ca doi dintre criticii și teoreticienii ei care au publicat și cărți asupra acestui subiect. Lista celor prezenți în acest număr nu este exhaustivă, lipsesc nume de pictori (Gheorghe Ilea, Mihai Chioaru, Andrei Chintilă ș.a.), sculptori (Vlad Aurel, Mircea Popescu ș.a.), graficieni (Mircea Stănescu, Dorel Găină, Gheorghe Urdea ș.a.) și de artiști decoratori (Daniela Făiniș, Titu Toncian, Ilie Rusu, Simona Tănăsescu, Mihai Țopescu ș.a.) pe care sperăm să-i prezentăm în numere tematice viitoare. Rămîne de văzut dacă această abordare mai compactă a artiștilor optzeciști va oferi publicului o imagine suficient de coerentă a „optzecismului vizual” și va constitui un îndemn și chiar o provocare spre înnoire și evoluție, sau reprezintă un început de „clasicizare”.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#2-3 Noul figurativ în pictură după 2000

2011

Revirimentul picturii ?

 

Am ezitat mult în redacție în legătură cu titlul dosarului tematic principal al acestui număr dublu al ARTEI. Să-i spunem Pictura neo nouă de azi? Noul foto-realism sau Noul figurativ? Să-i spunem Noua sinceritate, sau neo Pop-socialismul sau Revirimentul picturii din anii 2000 încoace? Toate aceste posibile (și discutabile) etichete acoperă doar parțial un fenomen evident din arta românească a ultimului deceniu și anume că asistăm la o uimitoare, enormă, chiar virulentă revanșă a acestei regine a vizualului în accepția lui clasică care este pictura.

Turbulenții ani 90, atît de bulversați de invazia noilor tehnici artistice și de deschiderea bruscă spre ideologii estetice interne și internaționale contradictorii, au părut să stea, în partea cea mai vizibilă a scenei artistice românești, sub umbra amenințătoare a „morții picturii” ca modalitate majoră de modelare vizuală și marcare estetică a realității. Față de irupția instalației și performanței, a fotografiei și videoului ca formule rapide și dinamice de implantare a gestului artistic în imediatul atît de preocupant, a practica pictura părea o ocupație tradiționalistă și repetitivă, incapabilă de noutate vizuală și anacronică tehnic – vorba cuiva, „în acei ani, cine picta era prost” (Mihai Pop). Urgențele politice ale momentului, nevoia de adaptare din mers la activisme antitcomuniste și ideologii procapitaliste, concurența noilor media, toate păreau să invalideze definitiv capacitatea picturii de a spune ceva profund despre noua condiție umană și de a se adapta noii lumi apărute în România, ca peste tot în Europa de Est, din suprapunerea dificilă a unui tenace postcomunism virulent cu o nouă ferocitate liberală.

Totuși pictura a rezistat în adîncul atelierelor acestei “traversări a deșertului tranziției”, care a părut să o treacă pe linia moartă a interesului public, și, de la finele anilor 90 și mai ales spre mijlocul anilor 2000, se produce treptat un reviriment spectaculos care o va plasa din nou cu brio în atenția culturală. Grupul Rostopasca, o serie de expoziții simptomatice din capitală și din alte orașe, Școala de griuri de la Cluj, Neo-popul bucureștean, iată doar cîteva din reperele acestui fenomen intens și debordant, despre care veți găsi texte consistente și extrem de interesante în acest număr dublu al Revistei ARTA.

Sigur că pictura se practică în România în o mie și una de maniere, de la cele tradiționale și clasice la cele moderniste și neo-moderniste și de către toate generațiile artistice. Dar atenția noastră s-a focalizat acum pe generația tînără, cea din jurul anului 2000, care a produs o adevărată ruptură în maniera de a privi realitatea și de a prelucra vizualul invadator de azi. Cu rădăcini în noile media dar și în arta pop, în hiperrealismul și fotorealismul anilor 60-70 din care se inspiră dezinhibat, ultra realistă, cinic figurativă, super fotografică, noua pictură este deopotrivă sinceră pînă la cruzime, agresivă și necruțătoare, dar și plină de o stranie poezie a banalității cotidiene și de o metafizică tautologică a derizoriului. Și, cred că nu întîmplător, tocmai această pictură românească tînără, aparent atît de ancorată într-o situație antropologică specifică realității românești actuale, a ajuns să capete, prin cîteva nume de vîrf, o recunoaștere internațională ce părea inimaginabilă în urmă cu un deceniu. Și, cred că nu întîmplător, există o profundă conivență de viziune între această pictură tînără și noul val al cinematografiei românești, și el internaționalizt sau noua poezie douămiistă…

Mai e cu putință să practici o pictură figurativă de o evidență ingenuă după experiențele neo-avangardiste, și mai ales conceptuale, postbelice? Există o reală dimensiune critică sau o distanțare estetică suficient de creativă în acest tip de duplicare picturală a cotidianului brut, neutru și plat? Perfecțiunea fotografică a imaginii o scutește sau o apropie de superficialitate și derizoriu? Care sunt limitele conceptuale ale acestui tip de pictură aparent fără telos și transfigurare? Unde se ascunde în ea transgresiunea metafizică? Iată doar cîteva din întrebările la care încearcă să răspundă acest număr din ARTA, care va fi urmat de altenumere dedicate picturii în diferite paliere stilistice și generaționale.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#1 Arta în spațiul public

2011

De ce arta în spațiul public ?

 

Pentru că momentul potrivit a venit de câțiva ani și în România, ca peste tot în lume, și el se cere înregistrat, prezentat, dezbătut și conștientizat. O masă critică interesantă de fenomene artistice și acțiuni urbane locale indică o nevoie din ce în ce mai acută, mai evidentă, de a declanșa o discuție din multiple puncte de vedere, sau măcar de a etala o diversitate deconcertantă de fenomenologii și simptome.

Cultura urbană din România a ajuns la prima ei vârstă adultă, postdecembristă și postmodernă, și își are deja practicienii ei pasionați, mai ales din generațiile tinere, ca și teoreticienii și apărătorii ei devotați, profesioniști sau ONG-iști de toate vârstele și culorile, atât în realitatea cotidiană cât și în cea virtuală de pe internet.

Spațiul public din România – cu toate avatarurile lui postcomuniste dificile, cu istoria contondentă a strădaniei de a se transforma într-un adevărat spațiu politic, cu abuzurile politicianiste și mercantile care vor să-l desfigureze sau să-l anuleze – începe să fie totuși înțeles ca necesitate vitală șic a loc al binelui public nu doar la nivelul sociologilor, antropologilor, politologilor, intelectualilor de tot felul, dar chiar și de către populația urbană din ce în ce mai școlită, de des invocata clasă de mijloc din ce în ce mai cosmopolită, și mai ales de tinerii totalmente urbani care se simt din ce în ce mai solidari cu unicul mediu de viață în care s-au format și pe care îl cunosc.

Interesul crescut pentru spațiul urban ca spațiu comun, ca spațiu comunitar și poate chiar ca spațiu comuniant, gustul viu pentru formele din ce în ce mai diverse de cultură urbană non-instituțională și nonconformistă, pasiunea mai recentă pentru monumente și conștientizarea trecutului, a patrimoniului istoric ca bun al tuturor și ca valoare identitară, constituie argumente ale unei schimbări majore de perspectivă personală și colectivă, cu ecouri și la nivelul decidenților administrativi și politici români.

Arta în spațiul public este conceptul-interfață între arte vizuale, comunitate socială, urbanism și relația cu politicul, cu puterea. De la arta publică în sens clasic, monumental sau decorativ, la arta perisabilă a diferilor momente publice dramatice sau aniversare, de la arta de comandă oficială la intervenția artistică independentă, anonimă și temporară, care punctează o situație de moment și personalizează, marchează locuri și fragmente spațiale sau temporale de oraș, se întinde o plajă largă de posibilități de intervenție creativă, angajată sau ludică, pe care artiștii români (dar și cetățeni necunoscuți) și-au apropriat-o cu dezinvoltură, imaginație și forță.

Arta în spațiul urban devine o prezență din ce în ce mai vizibilă, mai insistentă, uneori invazivă în orașele noastre. Ea reprezintă un fenomen antropologic, estetic și de societate, extrem de simptomatic despre lumea în care trăim – o lume în care înțelesurile anterioare ale ideilor de democrație participativă, de gest artistic angajat, de negociere cu politicul, de relație între public și privat, de dialogare cu „celălalt” de lângă noi, se modifică vertiginos.

Despre strategiile de infiltrare și de deconstruire a junglei semantice urbane, despre modalitățile de provocare și de contestare a monopolului vizibilului oficial, mediatic sau mercantil din lumea post-comunist-neo-liberală în care trăim; dspre formele deliberate sua impulsive, sistematice sau spontane, pe care această artă în spațiul urban le îmbracă; despre felul cum ea inventează o nouă politică (independentă) a privirii și crează un nou spațiu de joc și acțiune între individual și colectiv, între social și politic; despre bogăția și diversitatea ei incredibilă, dar și despre dilemele și derivele ei, despre toate acestea vrea să dea seamă acest număr din ARTA, care nu face decât să deschidă o dezbatere mai mult decât necesară.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef

#0

2010

Această nouă serie a Revistei ARTA începe, ca multe lucruri în România, sub semnul urgenței. Urgența de a recupera 10 ani de tăcere totală, după alți cîțiva ani de apariție mai degrabă haotică, ambele situații fiind datorate contorsionatei perioade de tranziție postcomunistă din ultimii 20 de ani. Apoi, urgența de a intra într-o normalitate și o fluiditate atât de vital necesare mediului artistic românesc pentru conștientizarea propriei evoluții și pentru intrarea într-un dialog matur și lucid cu mediul artistic internațional.

Început pe ultima sută de metri a anului 2010, acest prim număr își propune, inevitabil, să realizeze o sinteză a anului artistic 2010. Și tot inevitabil, datorită timpului foarte scurt, este faptul că această sinteză este provizorie și lacunară în raport cu numeroasele evenimente artistice care ar fi meritat să fie consemnate aici. Ne-am luat totuși riscul de a propune o versiune concisă dar verosimilă a ccea ce s-a întâmplat mai incitant în câmpul vizual romînesc din 2010, sperând ca numerele viitoare să completeze acest tablou general și să-i dea mai multă consistență și legitimitate.

Ne-am bizuit de altfel, în alcătuirea rapidă a acestui număr, pe blogurile și site-urile internet dedicate artei romînești, dar mai ales pe rapiditatea de reacție a colaboratorilor noștri – și nu pot decât să fiu entuziasmată de solidaritatea responsabilă de care au dat dovadă artiști, critici și curatori din București și din țară. Din cele mai diferite generații, dar mai ales tineri, aceștia au confirmat prin promptitudinea lor că exista demult o lipsă, o nevoie, o așteptare pentru ca o revistă de artă – decentă și credibilă, o revistă a breslei, chiar Revista ARTA de lungă tradiție – să reapară și să constituie documentul, interfața, oglinda, sau ecranul în care arta românească să se obiectiveze și să se recunoască.

ARTA va pune în lumină creativitatea și valoarea.

ARTA va privilegia noul și substanța artistică adevarată.

ARTA va incita la concurență benefică și la depășire de sine.

ARTA va lupta pentru o artă românească de portanță internațională.

 

Magda Cârneci, Redactor-șef