În ultimul weekend din luna mai, are loc, la Paris, popularul eveniment anual Gallery Weekend, ajuns în 2026 la ediția a XIII-a. Evenimentul este organizat (începând din anul 2021) de Comité Professionnel de Galeries d’Art (CPGA), sub formatul unui târg de artă fără „târg”, unde spațiul comun este imaterial: un program conceput individual și promovat colectiv. Acest tip de târg alternativ, care include implicit și turismul urban, are loc anual în câteva metropole unde există un ecosistem activ de galerii de artă contemporană, oferind publicului posibilitatea de a descoperi, ghidat, într-un interval scurt de timp, spații aflate în zone diferite din oraș. Anul acesta, programul weekend-ului galeriilor pariziene a inclus 77 de spații (73 de galerii participante), care au propus publicului un program variat de expoziții, artist talks, conferințe, lansări de carte, tururi ghidate și petreceri organizate în opt trasee geografice. În ultimul weekend din luna mai, anul acesta, Parisul a fost copleșit de un dom de căldură, o caniculă despre care s-a spus că nu s-a mai văzut ceva similar în ultimul secol.
Pe străduțele înguste din cartierul Marais, în inima Parisului, unde vegetația lipsește cu desăvârșire, căldura parcă te încolțește din toate direcțiile, iese din pavajul străzii și zidurile clădirilor încinse de soarele arzător, intră în corp și parcă fiecare celulă se dilată, se moaie, se topește puțin. Căldura schimbă percepția, privirea parcă devine difuză, mai puțin capabilă să focalizeze detaliile din jur. La galeria Thaddaeus Ropac din Marais, Adrian Ghenie propune o expoziție inspirată de peisajul torid de la marginea Romei. Fragmente din peisajul însorit și încărcat cu ruine din campagna romana apar în compoziții care destructurează priveliștea. Prin fragment, spațiul este în egală măsură construit și deconstruit, devenind mai degrabă sugerat decât definit. Fragmente de vegetație mediteraneană, de ruine arhitecturale, bucăți de pavaj sau fragmentele unui corp uman se topesc în abstractizare înainte să devină o formă concretă. Peisajele lui Adrian Ghenie se deslușesc ca într-un vis. Sub influența toropelii de afară, mi-am spus că această privire asupra peisajului îşi găsește realismul într-o priveliște adesea toridă.
Filosoful francez François Jullien notează în eseul care interoghează natura peisajului, Vivre de paysage, că, în cultura europeană: „[…] peisajul este conceput în raport cu vederea; faptul că [peisajul] este, așa cum spune definiția sa inițială, ceea ce natura „prezintă unui observator”, nu se datorează doar vreunui privilegiu grec acordat percepției vizuale, în care ne încăpățânăm să credem, ci ține mai degrabă de această evidență: că ajungem la peisaj privind”[1]. Ce cuprinde privirea lui Adrian Ghenie din priveliștea câmpiei romane? Într-un interviu acordat RFI, Ghenie povestește impactul peisajului mediteranean: „Atunci, stând acolo, am înțeles de unde vine ceea ce numim peisajul clasic, dar peisajul clasic în sensul din secolul XVII și XVIII, imaginea asta idealizată, care până la urmă a devenit un kitsch, ulterior. Dar, până la urmă, peisajul ăsta ideal, clasic, pastoral, este exact asta. E un pictor din nord care coboară în sud și îl descoperă, e prima dată când ai un soi de realizare pe pânză a acestei idei: afară ne inspiră, nu ne sperie. În nord, afară ne sperie cumva. Vezi clar în pictură diferența.”[2]. Privirea lui Adrian Ghenie se îndreaptă spre un peisaj memorie, un peisaj format din peisaje suprapuse în diferite straturi istorice. Peisajul este un gen care datează în pictura europeană din antichitatea greco-romană, dar a fost devalorizat de-a lungul timpului în ierarhiile academice ale picturii, care favorizau reprezentarea umanului. Peisajul clasic, de tip Poussin sau Lorrain, este construit într-un registru simbolic, natura este o imagine ordonată după un ideal de frumusețe… nenatural. În peisajul clasic natura este un cadru într-un spectacol al istoriei, marcat de o fetişizare a Antichității. Adrian Ghenie lucrează în prezent pe Via Appia, unul dintre cele mai vechi drumuri pavate ale Imperiului Roman (de unde vorba „toate drumurile duc la Roma”). De-a lungul secolelor, Via Appia a devenit adesea subiect în pictură, în special în peisajul clasic. Campania romana a fost în secolele XVII-XVIII unul dintre marile laboratoare ale peisajului clasic european. Via Appia poate fi privită drept un peisaj sursă, locul de origine al unui ideal de frumusețe clasică.
În picturile și desenele reunite în cadrul expoziției „Roman Campagna” la galeria Thaddaeus Ropac, Adrian Ghenie deconstruiește acest peisaj ideal, îl fragmentează în detalii sugestive. Ghenie construiește în tradiția peisajului tip „capriccio”, care pornește de la elemente recognoscibile pe care le recompune liber în lumi imaginate. Pictura lui aduce peisajul tip capriccio în contemporan. În timp ce pictorii clasici au construit un peisaj ideal, Adrian Ghenie transgresează elementul clasic și transformă peisajul domesticit de istoria artei într-o natură instabilă. Peisajele sale nu sunt priveliști încântătoare. Ghenie prelucrează elemente din gramatica peisajului clasic, preia elementele recognoscibile, devenite iconice, și le trece prin propriul său vocabular pictural, deformări, ștergeri baconiene, abstractizări.
Dacă peisajul clasic caută să imprime imaginii un sentiment atemporal, Adrian Ghenie include semne recognoscibile ale timpului prezent: un laptop printre ruine, o siluetă diformă cu încălțăminte brand-uită cu semnul Nike (probabil autoportrete), rucsacuri, umbrele, o scumieră, bețe de hiking. Spre exemplu, în lucrarea The Shepherds of Arcadia (2026), Ghenie se întoarce la una dintre imaginile fondatoare ale peisajului clasic: Et in Arcadia Ego a lui Nicolas Poussin. În pictura lui Poussin, păstorii descoperă un mormânt în mijlocul unui peisaj pastoral și se opresc în fața lui, într-o scenă în care frumusețea Arcadiei este pusă în relație cu inevitabilitatea morții. În mitologia pastorală, Arcadia, un ținut din Grecia antică, a fost asociat cu paradisul pierdut și a devenit un ideal imaginar. Adrian Ghenie asamblează o memorie proprie a peisajului: Poussin este amestecat cu referințe la modernism, Picasso, de Chirico sau postmodernism, Francis Bacon. O siluetă urinează solemn pe un mormânt. Tocmai această vecinătate produce transgresiunea: corpul și monumentul, fiziologicul și funerarul, profanul și idealul pastoral, istoria artei şi viața cotidiană ajung să ocupe aceeași imagine. Cu excepția unui peisaj subacvatic, Octopus Fighting a Lobster (după un mozaic roman), unde artistul propune aproprierea unei imagini antice, expoziția „Roman Campagna” reunește o serie de peisaje care, prin maniera personală a lucrului cu memoria, pot fi privite ca niște călătorii în interior. Un pasionat de istoria artei, Adrian Ghenie amestecă referințele din istoria artei după o logică profund personală: „Pe de o parte, îmi abordez opera într-un stil aproape clasic: compoziție, reprezentare figurativă și utilizarea luminii. Pe de altă parte, nu ezit să recurg la tot felul de limbaje artistice, precum principiul asocierii din suprarealism sau experimentele abstracte care pun accentul pe textură și suprafață” (Adrian Ghenie citat în comunicatul de presă de la galeria Thaddaeus Ropac).
Așa cum anunța comunicatul de presa al galeriei, expoziția „Roman Campagna” marchează „o schimbare decisivă în practica artistului, inspirându-se din pictura de peisaj atât ca subiect, cât și ca formă”. Adrian Ghenie propune o manieră personală prin care prelucrează istoria peisajului european în imagini care continuă direcția de cercetare vizuală, figurativo-abstractă, spre care s-a îndreptat în ultimii ani.
[1] François Jullien, Vivre de paysage. Entre les montagnes et les eaux, Editions Gallimard, 2014, p. 39
POSTAT DE
Valentina Iancu
Valentina Iancu (b. 1985) este scriitoare cu studii de istoria artei și teoria imaginii. Practica sa este hibridă, bazată pe cercetare, împărțită între activități editoriale, educaționale, ...






